Recenzie Letters to Juliet / Scrisori către Julieta (2010)

E foarte adevărat că ‚Letters to Juliet / Scrisori către Julieta’ nu reuseşte să părăsească reumpluta corabie de comedii romantice predictibile şi nu foarte originale, care foarte curând se va scufunda pentru a face loc unei construcţii similare ce uşor va fi reumplută. Dar din tot ceea ce avem pe corabia asta, acum, când încă ea nu s-a scufundat, de ar fi de ales un film de urmărit ‚Letters to Juliet’ ar trebui să fie acela.

Departe de a crea momente de neuitat, de a avea replici pe care să le citezi, povestea din ‚Letters to Juliet’, chiar dacă având o idee uşor romantică, e prea puţin realistă şi reprezintă defectul unui film care aduce romantismul pe ecran, dar nu îl susţine. Acum nu aş spune că ar trebui să ne mulţumim cu rămăşite, oricând o revizionare e de preferat unei prime întâlniri dezastruoase. Dar să fie Vanessa Redgrave rămăşiţă? Numai alăturarea sună a blasfemie.

Nu, Vanessa Redgrave e o actriţă pe care încă mai vrem să o vedem strălucind pe ecran, îndrăgostindu-se sau reîndrăgostindu-se sau jucând rolul de Cupidon. Aici ea o interpretează pe Claire, o văduvă ce acum 50 de ani a fost o tânără îndrăgostită de un Lorenzo întâlnit în vacanţa ei în Verona. Temătoare şi confuză, l-a lăsat pe iubitul său să aştepte şi a refuzat să fugă cu el de lumea care a crezut că nu îl va accepta. Apoi, şi-a transformat gândurile în cuvinte ce le-a scris Julietei.

50 de ani mai târziu Sophie ( Amanda Seyfried) i-a răspuns şi a refăcut-o să se gândească la dragostea lăsată în aşteptare. În mod normal, Julieta i-ar fi răspuns mult mai repede, căci are nişte secretare foarte muncitoare, toate experte în dragoste în felul ei, care adună în fiecare zi scrisorile dezamăgitelor ( se pare că doar femeile scriu, bărbaţii ţin în ei) prezentate un pic exagerat, şi le trimit gânduri pline de speranţă sau poate că nu.

Scrisoarea sa însă a fost nu doar agăţată de zidul plin, ci practic introdusă în spatele unei cărămizi, iar Sophie, documentarista de la New Yorker ce vrea să devină scriitoare, venită cu iubitul său ( Gael Garcia Bernal) într-o pre-lună de miere pe care în final aleg să o petreacă separat, e cea care o găseşte şi îi şi răspunde cu talent de scriitoare, motiv pentru care femeia acum cu nepoţi revine în Verona cu intenţia de a-şi regăsi marea iubire. Nepotul realist şi ursuz îi este alături, iar Sophie i se alătură şi ea. Şi, din faţa unui ecran mare, putem şi noi.

Verona e un ţinut în care poveştile de dragoste au sens să înceapă şi să continue. Redescoperirea acestei poveşti şi începutul alteia nu se va dovedi foarte amuzantă, dar cu siguranţă cadrul şi actorii îi dau un anumit farmec. Amanda Seyfried, la al patrulea rol din ultimul an, este o actriţă în plină ascensiune, aici în cel mai fermecător rol. Este şi ea blondă şi încă nu i-am văzut talentul împins spre ceva cu mai mult potenţial, dar este şi o actriţă adevărată şi are un rol, care chiar dacă nu e foarte diferit, o avantajează în neexagerarea sa.

Probabil cel mai mare câştig al filmului este că nu exagerează. Este un ingredient nu întocmai secret, dar care aici cu implicaţia actorilor şi oraşului fac aceeaşi poveste să funcţioneze. Iar într-un fel, rămâi şi după film cu ceva, cum ar fi cu dorinţa de a vizita Verona, unde poate într-un peisaj de o frumuseţe de poveste se vor întâmpla lucruri magice. Sigur, s-ar putea să nu sune foarte realist, dar e mai bine decât alte variante deloc romantice. Dar bineînţeles, nu toată lumea se mulţumeşte să vadă doar printre defecte.


Recenzii recomandate
Recenzie The Back up Plan / Plan de rezervă ( 2010)
Recenzie film : Sex and the city 2 (2010) - Mai puţin sex, mai puţin New York City, încă fermecător
Recenzie Toy Story 3 / Povestea jucăriilor 3 IMAX 3D (2010)