Recenzie film : Cea mai fericită fată din lume (2009) - Un basm minimalist supus manipulării

Suntem încă o cinematografie mică, în plină dezvoltare, lipsită de fonduri, dar plină de idei inovatoare şi soluţii originale, aplicate bineînţeles în stil minimalist. Primul film de lung metraj al lui Radu Jude e încă o dovadă a capacităţilor artistice provenite din România.

Inspirat dintr-un eveniment real petrecut la una din primele reclame la care regizorul filmului a lucrat, ‚Cea mai fericită fată din lume’ se petrece în decursul a câteva ore, fix pe lângă Piaţa Universităţii din Bucureşti. Aici se filmează o reclamă cu Delia ( Andreea Boşneag – la primul rol), o adolescentă câştigătoare al unui concurs realizat de o companie de băuturi răcoritoare. Premiul : o maşină, pe care din păcate s-a hotărât că adolescenta nu o poate păstra. Hotărârea i-a aparţinut prea puţin, deşi părinţii insistă că aceasta a fost luată în familie.

Fata nefiind total convinsă că trebuie să semneze actele de vânzare, insistă şi insistă, iar părinţii fac acelaşi lucru. Insistenţele se petrec în pauzele de filmare la o reclamă simplă, ce nu ar trebui să creeze probleme. Ele însă sunt create. Ba Andreea nu bea suc destul, ba culoarea acestuia nu e foarte atrăgătoare, ba locaţia nu e cea bună. Una dintre ele se păstrează: în permanenţă se cere un zâmbet mai larg de la Andreea, iar aceasta încearcă şi încearcă să pară cât se poate „cea mai fericită fată din lume”, deşi motivele în acel moment îi lipsesc în totalitate.

Ar fi uşor de spus „repetitiv”, dar totul se întâmplă exact cum trebuie pentru a nu fi plictistor. Se insistă când trebuie, se opreşte când trebuie, se revine la insistenţă când trebuie. Măsura este cea care nu îi lipseşte deloc acestui film. De aceea, din acest mediu repetitiv şi îndepărtat e remarcabil cum Radu Jude a creionat personaje şi situaţii atât de diverse. Cuvintele Deliei sunt aceleaşi, vocea Andreei Boşneag s-ar putea să nu fie foarte diferită, dar rareori lipseşte din partea spectatorului un gând de genul „acum a fost bine”, „nu mai poate”, „a uitat norocoasă”, „slab” şi altele.

Ceea ce îl face însă extraordinar sunt întâmplările din pauzele de filmare când printr-un dialog părinte – fiică realist în fiecare moment, suntem amuzaţi şi îngrijoraţi în acelaşi timp, ţinând ba cu un personaj, ba cu celălalt, acceptând manipulerea şi refuzând realitatea, dorind basmul. Aria largă de sentimente produse de acţiunea de pe ecran e uluitoare.

Tot în aceste momente ne întâlnim de aproape şi cu actorii. Interpretarea tatălui de către Vasile Muraru se face cu o siguranţă pe care doar un actor experimentat precum acesta o poate avea. Actorul nu numai că îşi controlează personajul, dar pare un mare ajutor pentru Andreea Boşneag, a cărui nesiguranţă e perfectă pentru rol. Violera Haret Popa, la primul său rol în film, îşi foloseşte experienţa din teatru pentru a fi la fel de impecabilă în acest film mic, provenit ( ce bucurie) din România, dar mai degrabă apreciat pe afară. De ce? Asta e altă discuţie.

Articole recomandate
Recenzie film : Kapitalism, reţeta noastră secretă (2010)
Recenzie film : Examen (2003)
Trailer Cannes 2010 : Autobiografica lui Nicolae Ceauşescu ( Andrei Ujica, 2010)