Văzut la 26 de ani distanţă de la apariţia sa furtunătoare, este îmbucurător să găseşti un film încă uimitor, încă înspăimântător şi poate chiar mai stilat. Chiar dacă ţipetele se vor auzi doar din partea personajelor, filmul e un thriller fără cusur, un film excelent, nu doar suportabil, ceea ce ( să recunoaştem) este destul de nemaiîntâlnit în cazul filmelor cult, la care nu se mai pot aprecia decât ideile, rezultatul fiind îndoielnic.Wes Craven a creat un film care uimeşte prin idee, dar care nu se opreşte doar acolo. Părinte filmului horror american, el a inventat genul care astăzi nu face decât să dezamăgească prin lipsa de viziune şi originalitate, ca să nu amintim de complexitate, interpretări. Însă Wes Craven a fost ( ba încă mai este) un maestru nelipsit de viziune, imaginaţie, originalitate, inovaţie, talent. Iar asta creează complexitate.
Iar dincolo de complexitate : ce idee : un criminal care te vânează în vise. Dacă te prinde, coşmarul s-a terminat, precum şi viaţa ta. Şi ce personaj acest Fred Krueger vizual, cât şi auditiv, în interpretarea lui Robert Englund. Cu machiajul acela, cu pălăria şi cu degetele ascuţite, acesta e un personaj care a fost creat pentru a face istorie. Şi aşa a făcut : a scris istorie.
Filmului ăsta chiar nu îi lipseşte nimic : muzica înspăimântătoare, actori talentaţi, printre ei şi Johnny Deep la primul său rol, doar un alt adolescent care îl visează pe Freddy, scene memorabile.
Actorii nu sunt foarte cunoscuţi pentru rolurile viitoare ( cu excepţia lui Johnny Deep), ei nici nu dau dovadă de un talent extraordinar. Nu e filmul în care pot face asta. Însă aceştia nu sunt nici doar „bombe” sexxy fără picătură de talent. Heather Langekamp de exemplu nu îşi arată decolteul foarte mult, remarcându-se prin naturaleţe, realizând un rol foarte bun. Este singura care a putut să demonstreze ceva, datorită întinderii rolului său. La cât timp Freddy se ţine după ea ( sau invers) fără interpretarea sa, filmul nu ar fi funcţionat, cel puţin la revizionare, chiar şi cu cântecul celebru, chiar şi cu mâna care iese din cada cu spumă.
Dar totuşi toate lucrurile au fost la locurile lor. Astfel, primul film din seria ‚Coşmar pe strada Elm Street’ rămâne şi cel mai reuşit dintre toate, precum şi un clasic horror de revizitat.
Articole recomandate
Recenzie film : Daybreakers (2009) - Revenirea vampirilor la umanitate
Recenzie film : A l’interieur (2007)
Splice trailer
3 comentarii on "Recenzie film : A Nightmare on Elm Street (1984) - Primul coşmar, cel mai intens"
Era o perioada cand gaseam filmele horror interesanre , nici nu se punea problema sa ma sperie erau fascinante .
Insa nu un un Fred Krueger a reusit sa faca asta ci Candyman(dintre filmele mai vechi) Probabil era locatia in care se desfasoara actiune, complexul respectiv de apartamente care seamana destul de bine cu niste turnuri de pe la noi, ideea respectivei legende urbane. Oricum l-am revazut intamplator anul trecut la TV si nu am mai gasit plotul prea complex dar a reusit sa-mi dea fiori ;)) inca si putin un Dr. Jekyll and Mr. Hyde intr-o varianta veche.
la mine dimpotrivă. până acum vreun an, găseam filmele horror lipsite de vreun farmec. le găseam unul şi acelaşi film. între timp, am descoperit câteva filme noi cu totul surprinzătoare ( El Orfanato, Let the right one in, Last House on the left) şi fascinante.
Legat de Candyman, pot spune că nu ( cred) că am văzut filmul. dar m-ai făcut curios şi o să mă uit.
De acord cu Let the right one in; observ ca ia mai scazut rating-ul pe imdb era peste 9 cand l-am vazut, era urias oricum. Un bun antidot la Twilight.
Trimiteți un comentariu