Într-o perioadă în care ‚Jonah Hex’ pare că va reprezenta punctul de referinţă în zona western, o reîntoarcere în epoca de aur a genului nu numai că este dorită, dar este şi recomandată. Şi ce mai bună alegere decât ‚
The Good, the Bad and the Ugly’, în original ‚
Il buonno, il Brutto, il Cattivo’, cel mai bun titlu al genului inventat de
The Great Train Robbery, acum aflat în moarte clinică.
Cu un titlu legendar, imposibil de necunoscut, dacă filmul încă nu aţi apucat să-l vedeţi, în povestea cinematografică a lui
Sergio Leone bunul, răul şi urâtul sut trei cowboy din Vestul Sălbatic, aflaţi în căutare de aur.
Bunul, un
Clint Eastwood în floarea tinereţii, încă nu un regizor de marcă, ci un actor care guvernează ecranul mai ales prin şarm, este ‚Blondie’, un cowboy ce mânuieşte pistolul mai rapid decât oricine altcineva din film. El îşi câştigă banctonele predând tâlhari pentru recompense, pe care apoi îi salvează.
Răul, neproporţional cu celelalte două personaje, interpretat de
Lee Van Cleef, este Angel Eye, un cowboy însărcinat cu multe treburi murdare. El întotdeauna îşi duce misiunile pentru care a fost plătit până la capăt, mai ales dacă asta înseamnă un risc mai mic în viitor pentru propiile planuri. El îşi câştigă banctonetele, printre altele, omorând oameni.
Urâtul, interpretat de
Eli Wallack, este Tuco, cu adevărat personajul filmului. Un tâlhar răzbunător şi lacom, incapabil să vadă dincolo de culoarea banilor, e cel care creează râsetele, direct şi indirect. El îşi câştigă banctonele jefuind pe oricine se găseşte.
Comoara de 200000 de galbeni, despre care toţi trei află, îi poate ajuta să renunţe la micile lor escrocherii pentru o viaţă liniştită, dacă aşa ceva se poate găsi în Vestul Sălbatic. Numai că niciunul nu are adresa completă şi mai nimeni nu e dispus să îşi împartă comoara. Iar drumul până la aceasta e lung şi plin de evenimente neprevăzute, unele cauzate de războiul civil în timpul căreia se situează acţiunea.
Şi ce bine e pentru noi, fiindcă da, fiecare împuşcătură din ‚The Good, the Bad and the Ugly’ e memorabilă, şi sunt ceva. Niciuna nu pare de umplutură, niciuna nu pare exagerare.
Pe o muzică ce de la primul până la ultimul cadru face o alăturare ideală cu imaginile de pe ecran, acest clasic western îşi dovedeşte inepuizabila sursă de scene memorabile.
De la introducerea genială a personajelor, poate cea mai reuşită din istoria cinematografiei, la scena torturii în care un grup de bărbaţi cântă în afara casei sergentului, conştienţi că înăuntru în această perioadă un om este torturat, poate până la moarte, până la căutarea delirantă printre multitudinea de morminte, ajungând la duelul celor trei, suntem spectatorii unuei capodopere, care se întâmplă să fie un western, unul din genurile ce nu mai reprezintă un interes pentru oamenii cu bani din industrie.
Ştim că într-un fel genul s-a autoreinventat pentru publicul de astăzi, cowboy-ii au fost înlocuiţi de gangsteri. Foarte puţini însă sunt capabili să surprindă spiritul genului, Quentin Tarantino fiind unul din aceştia, chiar şi el cu anumite pierderi.
E regretabilă lipsa de diversitate ce caracterizează momentan industria. Aşteptăm reîmprospătarea genului pentru această nouă generaţie, care rareori mai priveşte şi la ce a fost înainte. De exemplu, zilele trecute citeam pe un blog de film că „filmele din anii ’50 sunt hilare”. Dacă cineva care scrie pe un blog de film are astfel de păreri, împărtăşite cu atâta uşurinţă, ce crede publicul general?
‚
Cel bun, cel rău, cel urât’ e un film excelent, în niciun fel îmbătrânit, la standarde de ‚The Godfather’.
Şi nu are nicio legătură cu dragostea. Sau are? Cine ştie? Regula filmului lui Luis Bunuel şi al lui Salvador Dali este ca nimic să nu aibă sens din ceea ce se vede pe ecran. Exact asta se şi întâmplă : o serie de întâmplări inexplicabile, care nu îşi găsesc şansa de a duce undeva în niciun moment.
Nicidecum un film de acţiune, cel mai cunoscut titlu al maestrului rus este o dramă psihologică plină de mister, apropiată de culorile lui ‚Stalker’, cu aceeaşi muzică misterioasă şi cu aceleaşi discuţii filozofice, de data asta mai puţin codate. 
Cunoscut şi ca ‚Răsboiul Româno-Ruso-Turc 1877’, filmul co-finanţat de Casă Regală şi realizat cu ajutorul Ministerului Războiului, poate fi cu siguranţă considerat o bijuterie a cinematografiei româneşti datorită vechimii sale. Iar cel puţin în intenţii, filmul din 1912 este lăudabil şi astăzi.
Cu un titlu legendar, imposibil de necunoscut, dacă filmul încă nu aţi apucat să-l vedeţi, în povestea cinematografică a lui Sergio Leone bunul, răul şi urâtul sut trei cowboy din Vestul Sălbatic, aflaţi în căutare de aur.
Chiar dacă are ghinionul de a se lansa în aceeaşi săptămână cu cel mai aşteptat film al verii ‚Inception’ al regizorului Christopher Nolan, filmul produs de Jerry Bruckheimer, regizat de Jon Turteltaub ( National Treasure), cu Nicolas Cage în rolul principal, despre vrăjitori, s-ar putea dovedi ok de urmărit.
Cu 24 de ore înainte de premiera mondială a comediei ‚Get Him to the greek’, în regia lui Nicholas Stoller ( regizorul lui Forgetting Sarah Marshall şi scenaristul lui Yes Man), Universal Pictures a dat la liber în online primele 5 minute din film. 
