De ce trag clopotele, Mitică (1981) - Lumea lui Caragiale mai a la Lucian Pintilie

‚Reconstituirea’ l-a costat mult pe regizorul Lucian Pintilie. Nu numai că regimul l-a invitat pe acesta să părăsească ţara, dar a cauzat o pauză de mai bine de 10 ani până la următorul film românesc : ‚De ce trag clopotele, Mitică?’ din 1981. Departe de a fi foarte clar în mesaj, poate chiar mai puţin „periculos” decât ‚Reconstituirea”, filmul nu a ajuns la publicul român decât după 1989, datorită acestui subiect mister.

Cu siguranţă că şi celelalte filme ale lui Lucian Pintilie nu sunt dintre cele mai obişnuite, dar dacă există un titlu al cărui stil e de-a dreptul nebunesc, nu doar nonconformist, adică mai că te face să spui „nu”, atunci cu siguranţă acela este ‚De ce trag clopotele, Mitică?”.

Într-un univers de Caragiale, scrisori ajunse la cine nu trebuie, amanţi înşelaţi de amante, amante înşelaţi de amanţi, greşeli de identitate, personajele vorbesc pe o limbă ce cu greu pare româna în nişte cadre ce greu par de doar acum 29 de ani.

De la frustarea că nu înţelegi ce spun personajele se ajunge rapid la enervare pe regizor. Dar cum e vorba de Lucian Pintilie, răbdarea se găseşte. Dar roadele se găsesc abia atunci când bat clopotele, când de undeva se aude ‚Deşteaptă-te române’, apoi urmează întrebarea din titlu. Un moment controlat cu atâta abilitate te face să înţelegi tot filmul.

Apoi, indiferent de ceea ce acel moment a vrut să spună, că a reuşit sau nu, universul ce până atunci părea lipsit de amuzament, funcţionează ideal.

Victor Rebengiuc, Gheorghe Dinică, Mariana Mihuţ, Tora Vasilescu, Mircea Diaconu, Ştefan Bănică sunt doar o parte din actorii din distribuţa poate celei mai bune comedii negre româneşti de dinainte de 1989.

Aş spune că e mai puternic decât ‚Balanţa’, următorul film pe care Lucian Pintilie îl va regiza după o pauză de alţi 10 ani, poate datorită curajului artistic.

Sigur că nu cantitatea contează, ci calitatea, dar se cereau mai multe filme semnate Lucian Pintilie. Din nefericire, nu s-a putut datorită situaţiei politice, ceea ce face vizionarea acestora şi mai necesară.

Recenzie După amiaza unui torţionar (2001) - Confesiuni macabre amuzante

Scriu cu un oarecare regret despre filmul ‚După amiaza unui torţionar’ al lui Lucian Pintilie şi nu pentru că ar fi un film slab, ci pentru că este incomparabil cu ceea ce regizorul român a realizat în perioada de dinainte de 1989. După 1989, regizorul a realizat 6 filme româneşti, a colaborat la un proiect internaţional şi a turnat şi un film francez.

Din 1965, de la debutul său cu ‚Duminică la ora 6’, într-o perioadă mai mult decât dublă, regizorul care a dat ‚Reconstituirea’ nu a fost lăsat decât cu 3 filme. Ceauşescu nu le-a plăcut. Să mai spun că nu se merită prea multe comparaţii între cele două perioade?

După cum spuneam, ‚După amiaza unui torţionar’ nu e un film deloc rău, ba chiar dimpotrivă. Lucian Pintilie îşi păstrează momentele acelea care aparent întrerup filmul, povestea, dar care creează tensiune, curiozitate şi amuzament, cu toate că aici se rezumă în principiu la ultima.

În începutul filmului, Franţ Ţandără ( Gheorghe Dinică, splendid) este întrerupt de la a-şi spune poveştile macabre petrecute în perioada comunistă ce îi creează coşmaruri, ba de jurnalista nemulţumită de tonul discuţiei, ba de telefon, ba din nou de telefon, ba din nou de telefon şi apoi regizorul renunţă, imaginea se întunecă. Apoi revine şi povestea continuă, iar ceea ce fostul călău are de spus e îngrozitor şi cu toate astea noi râdem.

Dar întreruperile revin şi sunt de tot soiul. Uneori vocea lui Gheorghe Dinică nu mai e a lui, deşi personajul e acelaşi. În permanenţă personaje văzute doar de povestitor ascultă cu atenţie declaraţiile acestuia.

Povestea însă continuă mereu cu o rapiditate ce rezumă filmul la puţin peste 80 de minute. De la început până la final, cele 80 de minute sunt un adevărat tur de forţă pentru Gheorghe Dinică, de la care nu ne puteam aştepta la mai puţin.

Un al treilea personaj al filmului este interpretat de Radu Beligan. Ne-am fi dorit mai mult de la personaj.

Şi ne-am fi dorit mai mult de la film. Se râde la el, se joacă bine, are o construcţie interesantă, dar îţi lasă impresia unei comedii uşurele, ce şi-a pierdut mesajul pe drum. Ca să nu mai vorbim de un final nepotrivit. Ar fi putut fi altceva.

Recenzie Lethal Weapon / Armă mortală (1987) - Un scenariu exploziv, dar bun

Cu toate că subiectul în jurul căruia gravitează personajele din clasicul de acţiunea ‚Lethal Weapon / Armă mortală’ nu este exact deosebit, alăturarea dintre cei doi eroi complex creaţi şi evoluţia surprinzătoare a scenariului produc amuzament şi tensiune, care „explodează” bine.

Martin Riggs, interpretat de Mel Gibson, este încurcat de noul său partener Roger Murtaugh, jucat de Danny Glover, cu un delicvent în scena de întâlnire. Cei doi nu formează din primul moment acel cuplu de poliţişti prieteni, dar încă de la prima misiune cei doi par că se pricep să rezolve cazurile, chiar dacă în moduri mai nonconformiste. Încet, fiecare începe să descopere în celălalt prietenul de care are nevoie, moment în care un simplu caz de sinucidere se transformă într-un caz imposibil.

Faptul că cei doi reuşesc să rezolve situaţia nu este o noutate. Ceea ce însă deosebeşte ‚Lethal Weapon’ de celelalte filme de acţiune este complexitatea celor două personaje. Înainte de a se întâlni suntem martori la aniversarea de 50 de ani a lui Roger, dar şi la o tentativă de suicid a lui Martin. Atunci când se întâlnesc, prin stilurile lor diferite ajung să se cunoască pe ei mai bine. Bineînţeles, printre multe explozii, dar mai important prin situaţii comice.

Chiar înainte de final filmul greşeşte, dar ceea ce se întâmplă până acolo e captivant şi puternic. Iar asta contează la fel de mult.

Recenzie Knight and Day / Întâlnire explozivă (2010)

Explozii, împuşcături, cascadorii se găsesc toate şi aproape permanent în comedia romantică de acţiune ‚Knight and day’, tradus neinspirat ( sau poate au vrut să ne avertizeze) în română ‚Întâlnire explozivă’, cu Tom Cruise şi Cameron Diaz în rolurile principale. Ele nu sunt întocmai extraordinare, speciale. Deja le-am mai văzut în atât de multe producţii încât s-au cam banalizat, au devenit neimportante în desfăşurarea filmului.

Ştim că sunt puncte de distragere a atenţiei de la un scenariu lipsit de vlagă, cum de altfel se întâmplă şi aici. Pot fi şi altceva. Folosite cu inspiraţie, ele pot crea destul mister, astfel încât explozia de la final să reprezinte o detaşare de toate problemele filmului. Nu e cazul lui ‚Knight and day’, al cărui singur scop pare a fi acela de a crea explozii de mâna a doua non stop, ceea ce lasă pe umerii actorilor toată treaba.

Dar cât de inspirat este să faci asta când Tom Cruise şi Cameron Diaz interpretează eroii filmului? Mai poate Tom Cruise să impresioneze rămânând la bustul gol, sărind de pe o maşină pe alta, strecurându-se printre explozii cu fata de mână? Ce efect mai are flirtul lui Cameron Diaz cu camera? Cât de simpatică mai e aceasta interpretând o femeie cu multe atacuri de panică? Cât de mult farmec mai are fata cu talente de bărbat? Cât de mult mai contează apariţia celor doi pe ecran?

Surprinzător sau nu, încă mai poate conta, în ‚Knight and day’ cu multe urcuşuri şi cu la fel de multe coborâşuri. Într-o scenă s-ar putea să îl găseşti pe Tom Cruise la cei aproape 50 de ani încă un bun erou de acţiune. În următoarea s-ar putea să îţi zici că actorul nu mai poate cuceri o femeie doar afişându-şi zâmbetul pe ecran. Dar s-ar putea încă să o impresioneze cu talentele sale de motociclist.

Lăsând însă subiectivismele legate de actori la o parte, ‚Knight and day’e atât de lipsit de scenariu, încât pare că exact înainte de filmare actorii au aflat ce trebuie să spună sau, mult mai corect, ce să nu spună. Acţiune, acţiune, chiar şi de mâna a doua poate că acceptăm, dar o singură glumă ( doar simpatică) pentru un întreg film depăseşte limita, transformându-l într-o ‚Întâlnire explozivă’ de mâna a treia.

Peter Saarsgard este şi el invitat să ia parte la acest eveniment dezamăgitor, iar el bineînţeles acceptă pentru un salariu frumuşel, în loc să încerce să îşi fructifice talentul în ceva care să îl pună în linia întâi, acolo unde îi este locul.

Surprinzător, James Mangold, regizorul unui ‚Girl, Interrupted’ sau al unui ‚Walk the line’ este cel care a coordonat şi acest film, care probabil a reprezentat un concediu foarte plăcut pentru toţi cei care au lucrat la el, fiindcă nu par că şi-au bătut capul, privind rezultatul.

Dar chiar şi aşa, între ‚Killers’ şi ‚Knight and day’, se alege al doilea. Nu sunt enorme diferenţele, dar există : explozii, cascadorii mai complexe, mai puţină văicăreală şi categoric şi actori mai simpatici.

Recenzie The Breakfast Club (1985) - Filmul unei generaţii ce întotdeauna revine

Există numeroase filme dedicate adolescenţilor. Bineînţeles că o mare parte din ele preferă să nu aprofundeze foarte mult trăirile personajelor sale, limitându-se la ( încercări de) pierdere a virginităţii şi la poveşti de dragoste cu aceleaşi replici neconvingătoare. John Hughes, premiat pentru întreaga carieră la ceremonia din 2010 de decernare a premiilor Academiei Americane de Film, şi-a dedicat întreaga carieră acestor specimene misterioase. Şi poate că niciodată nu a ajuns niciodată mai aproape de răspunsul la întrebarea „Cine e acest specimen?” ca în clasicul cult ‚The Breakfast Club’.

Chiar dacă nu este primul film care găseşte într-o încăpere un număr de persoane obligate de împrejurări să îşi petreacă următoarea perioadă împreună, nimeni nu s-a gândit înainte de John Hughes cât de mult potenţial ar avea povestea dacă acele persoane ar fi nişte adolescenţi de liceu. Pedepsiţi pentru nişte fapte necunoscute, cinci elevi din tipologii diferite trebuie să îşi petreacă sâmbăta împreună într-o clasă şi să scrie un eseu de 1000 de cuvinte despre cine sunt ei.

Pe piesa celor de la Simple Minds ‚Don’t you’, încă de la începutul filmului ni se oferă oportunitatea de a afla puţin din cuvintele celor cinci. Completarea va veni în final, pe aceeaşi piesă definitorie pentru film. Atunci cei cinci, după ce în orele petrecute împreună au reuşit să depăşească barierele tipologice, împărtăşindu-le celorlalţi propiile presiuni şi gânduri, revin la a fi prinţesa, sportivul, tocilarul, delicventul şi antisociala. Relaţiile viitoare contează prea puţin. Piesa de pe fundal ne arată forţa experienţei lor.

‚The Breakfast Club’ este susţinut de staruri în vogă din acea perioadă, precum Emilio Estevez, Anthony Michael Hall sau Molly Ringwald, probabil nume necunoscute de adolescenţii de astăzi. Rămâne însă incontestabilă puterea acestui film dincolo de diferite perioade. Ceea ce a creat John Hughes atunci, rămâne valabil şi astăzi. Acesta este filmul pe care toţi adolescenţii ar trebui să îl vadă.

Recenzie Grease (1978) - Adolescenţii din era disco

Urmărind ‚Grease’ nu poţi decât să fii de acord că filmul ce acum mai bine de 30 de ani devenea unul din cele mai importante succese de box office e la fel de obişnuit precum multe alte comedii romantice de liceu. Cu personaje astăzi standard ( nu sunt convins unde era genul acum 30 de ani), un plot aproape inexistent , actori celebrii şi astăzi, care nu au ce să joace, ,Grease’ are un atuu : cântece prostuţe încă fredonate.

Dacă unul din posturile tv pe care le vizitezi este VH1, aş spune că e aproape imposibil să nu cunoşti cântecele lui ‚Grease’. Cu versuri din cele mai simpliste şi ritmuri uşurele, cântate de un John Travolta şi o Olivia Newton Jones cu nişte coafuri din cele mai neobişnuite, piesele te prind îndeajuns încât să nu cauţi cu disperare telecomanda.

Filmul se foloseşte de acele momente ( nu toate sunt extraordinare) pentru a scoate o vizionare pentru un spectator conştient că vede un film mediocru. Probabil şi adolescenţii din era disco care au văzut în mod repetat filmul ştiu din ce este făcut acest film şi probabil că nu îi deranjează. Poate într-un fel ‚Grease’ a avut un sens la vremea lansării sale.

Poate pentru fiecare generaţie de adolescenţi e necesară existenţa unei fete bune, unei fete rele, unui băiat de gaşcă, unei curse cu maşini, unui dans memorabil, unei directoare dure, unor glume proaste care pentru totdeauna vor funcţiona.

‚Grease’ a făcut asta în 1978, iar adolescenţii acelei perioade au fost mulţumiţi şi s-au bucurat de neconvenţionalismul său. Mai mult, într-o eră când muzicalul nu atingea culmile popularităţii, ,Grease’ a mai oferit o speranţă ( neconcretizată) pasionaţilor ( filmul este o adaptare după un muzical de pe Broadway). Iar chiar dacă John Travolta a reuşit să se reinventeze ca erou de acţiune, în memoria cinefililor niciodată, nici măcar cu Pulp Fiction, nu va putea să înlocuiască imaginea creată de un Grease sau de un Saturday Night Fever.

Recenzie Gruz 200 / Cargo 200 (2007) - Cândva în Uniunea Sovietică

‚Gruz 200 / Cargo 200’ nu este un film obişnuit. E departe de a se încadra într-un gen, e departe de a avea o naraţiune clasică, e departe de a îi arăta spectatorului cine e bunul, ci e răul, ce, unde e greşit, care e mesajul filmului. E un film confuz, bizar, dar şi o realizare cinematografică de calitatea întâi.

Titlul filmului reprezintă un cod sovietic folosit pentru transporturile de cadrave ce vin din Afganistan într-o Uniune Sovietică, credem noi, pe prăbuşite. În realitate, regizorul şi scenaristul Aleksey Balabanov nu ne oferă până la final niciun detaliu despre perioada exactă în care se găsesc personajele.

Ne face să credem că ne oferă indicii când se vorbeşte deschis despre rock, creştinism, ateism ştinţific, dar nu face nicidecum asta. Nici măcar titlul nu e un indiciu, filmul având foarte puţin în comun cu acest transport de cadavre.

Personajele apar, dispar, poate revin, din nou dispar, deşi cele mai multe trăiesc drame care ar merită puţină insistenţă. Regizorul preferă să realizeze această portretizare a lumii sovietice cu detaşare, ceea ce într-un mod surprinzător, devine mai funcţional şi este mult mai intrigant.

Pentru numărul de personajele pe care filmul le introduce, e chiar extraordinar faptul că acestea pot atinge complexitate în urma unor mici dialoguri / scene bine scrise. Printre ele un profesor universitar de comunism ştinţific, un tânăr ce insistă să meargă la discotecă şi să se îmbete, o tânără care nu are probleme în a flirta cu iubitul prietenei sale, un colonel nedreptăţit de sistem, o mamă incapabilă să vadă sau să audă dincolo de televizor.

Filmul vizitează pe fiecare dintre ele întâlnind evenimente cu adevărat groaznice, precum violul sau pedeapsa cu moartea, pentru a pleca mai departe la o următoare poveste, de parcă întâlnirea lor e obişnuiţă. În ciuda acestui mod, dacă vreţi rece, de a prezenta o lume în deconstrucţie, spectatorul mai mult ca niciodată se apropie de personaje.

Finalul, cu toate că este la fel de „rece”, mulţumeşte spectatorul. Nu se prezintă viitorul personajelor, totul e departe de a fi foarte clar şi exact. Înainte de generic ni se spune anul în care acţiunea filmului s-a desfăşurat. Ce înseamnă acest an? Faptul că încă n ani acest sistem a caracterizat Uniunea Sovietică? Poate că da, poate că nu.

Trailer

Trailer You will meet a tall dark stranger (2010)

Prezentat în premieră în cadrul Festivalului de la Cannes, noul film al lui Woody Allen ‚You will meet a tall dark stranger’ nu a impresionat foarte mult criticii prezenţi acolo.

Şi nici trailerul abia apărut în online nu face asta, în ciuda unei distribuţii cum nu se mai poate mai prietenoasă, din care numim doar pe Antonio Banderas, Naomi Watts, Anthony Hopkins sau Josh Brolin.

Ritmul alert şi răstălmăcit al lui Woody Allen nu pare să dea rezultate în ‚You will meet a tall dark stranger’, ce urmează să fie lansat în cinematografele din America de Nord pe 22 septembrie, iar în România pe 2 decembrie. Dar dacă e nevoie de un motiv pentru a vedea un film de Woody Allen, în acesta găsim cu uşurinţă două : Antonio Banderas şi Josh Brolin.

Primul vine să ne pregătească reîntâlnirea sa cu cel care l-a prezentat cinefililor, regizorul Pedro Almodovar. Al doilea continuă să urce în popularitate, deşi nu pare foarte inspirat la alegerea rolurilor.

Trailer mai jos.

Recenzie The Kid / Piciul (1921) - Prima capodoperă Charlie Chaplin

La început, Charlie Chaplin a văzut în film o metodă de a face bani, după cum el însuşi declară. Abia apoi au venit aspiraţiile artistice care atinse l-au transformat în o legendă cinematografică.

‚The Kid / Piciul’ este foarte probabil prima capodoperă a acestui minunat om de film. Dacă până în 1919, Chaplin a fost foarte prolific realizând o serie largă de scurt-metraje pe an, între ‚A day’s pleasure’ şi ‚The Kid’ trec doi ani care poate spun destul de mult de ambiţiile acestui prim lung metraj al său.

Povestea se deschide cu abandonul unui nou născut de către o mamă (Edna Purviance) într-o maşină care întâmplător ajunge să fie furată, fără ca hoţii să sesizeze copilul. Când îl descoperă la rândul lor îl abandonează pe o stradă mizeră, unde vagabondul gentilom îl descoperă. Cu toate că iniţial şi acesta doreşte să scape de el, ajunge să îi devină tată adoptiv, pentru ca peste 5 ani cei doi să fie de nedespărţit.

Întâmplări nefericite îi aduc însă pe aceştia într-o situaţie în care despărţirea pare iminentă. Scena în care autorităţile încearcă despărţirea vagabondului de fiul adoptat este unul din momentele care fac din film capodopera despre care vorbeam. Emoţionalitatea ei este zdrobitoare. Poate cel mai interesant aspect legat de această scenă ( care concurează cu finalurile lui ‚The Circus’ sau ‚City Lights’ în emoţionalitate) este faptul că nu chipul lui Chaplin este cel care produce emoţia, ci cel al copilului interpretat de Jackie Coogan. Asta demonstrează puterea regizorală a lui Chaplin, cu toate că povestea din spatele interpretării sale nu este deloc artistică.

A două scenă care face din ‚The Kid’ capodoperă este scena visului, în care sunt introduse nişte mesaje profunde, cu subtilitate. Cum s-ar putea interpreta cumpărarea aripilor în Rai? Probabil în mult prea multe feluri pentru a încerca un răspuns.

Pentru un film care se deschide cu „A picture with a smile, and perhaps a tear...” ( Un film cu un zâmbet şi poate o lacrimă ...), finalul filmului este poate cel mai fericit din filmografia artistului. De altfel, ,The Kid’ este unul din primele filme care combină comedia cu drama, combinaţie pe care Chaplin îşi va croi viitoarele capodopere.

Fără îndoială, filmul va rămâne în istorie drept nu doar una din primele capodopere ale lui Charlie Chaplin, ci şi una din primele capodopere ale cinematografiei. Simplu, pur şi simplu de neratat.

Trailer Little Fockers (2010)

Hollywood-ul nu se mai satură de continuări şi reîntregiri. De acum un film în două părţi nu mai este complet. Trebuie să aibă 3. În curând 4. Nu foarte departe 6. Nu ştim dacă ne vom supăra pentru ‚Little fockers', al cărui prim trailer a fost lansat pentru a ne face o primă părere. Pregătit pentru lansare pentru 22 decembrie, în România lansarea oficială se va face chiar în ajunul Crăciunului, ,Little Fockers’ e la fel de plin de starurile care ne-au făcut să râdem la ‚Meet the parents’ şi ‚Meet the Fockers’ : Robert De Niro, Ben Stiller, Owen Wilson, Barbara Streisand, Dustin Hoffman, printre altele. Nu ştim dacă e la fel de plin de glume la care putem râde, în trailer există însă una care cu siguranţă va funcţiona garantat. Iată trailerul.

Recenzie Letters to Juliet / Scrisori către Julieta (2010)

E foarte adevărat că ‚Letters to Juliet / Scrisori către Julieta’ nu reuseşte să părăsească reumpluta corabie de comedii romantice predictibile şi nu foarte originale, care foarte curând se va scufunda pentru a face loc unei construcţii similare ce uşor va fi reumplută. Dar din tot ceea ce avem pe corabia asta, acum, când încă ea nu s-a scufundat, de ar fi de ales un film de urmărit ‚Letters to Juliet’ ar trebui să fie acela.

Departe de a crea momente de neuitat, de a avea replici pe care să le citezi, povestea din ‚Letters to Juliet’, chiar dacă având o idee uşor romantică, e prea puţin realistă şi reprezintă defectul unui film care aduce romantismul pe ecran, dar nu îl susţine. Acum nu aş spune că ar trebui să ne mulţumim cu rămăşite, oricând o revizionare e de preferat unei prime întâlniri dezastruoase. Dar să fie Vanessa Redgrave rămăşiţă? Numai alăturarea sună a blasfemie.

Nu, Vanessa Redgrave e o actriţă pe care încă mai vrem să o vedem strălucind pe ecran, îndrăgostindu-se sau reîndrăgostindu-se sau jucând rolul de Cupidon. Aici ea o interpretează pe Claire, o văduvă ce acum 50 de ani a fost o tânără îndrăgostită de un Lorenzo întâlnit în vacanţa ei în Verona. Temătoare şi confuză, l-a lăsat pe iubitul său să aştepte şi a refuzat să fugă cu el de lumea care a crezut că nu îl va accepta. Apoi, şi-a transformat gândurile în cuvinte ce le-a scris Julietei.

50 de ani mai târziu Sophie ( Amanda Seyfried) i-a răspuns şi a refăcut-o să se gândească la dragostea lăsată în aşteptare. În mod normal, Julieta i-ar fi răspuns mult mai repede, căci are nişte secretare foarte muncitoare, toate experte în dragoste în felul ei, care adună în fiecare zi scrisorile dezamăgitelor ( se pare că doar femeile scriu, bărbaţii ţin în ei) prezentate un pic exagerat, şi le trimit gânduri pline de speranţă sau poate că nu.

Scrisoarea sa însă a fost nu doar agăţată de zidul plin, ci practic introdusă în spatele unei cărămizi, iar Sophie, documentarista de la New Yorker ce vrea să devină scriitoare, venită cu iubitul său ( Gael Garcia Bernal) într-o pre-lună de miere pe care în final aleg să o petreacă separat, e cea care o găseşte şi îi şi răspunde cu talent de scriitoare, motiv pentru care femeia acum cu nepoţi revine în Verona cu intenţia de a-şi regăsi marea iubire. Nepotul realist şi ursuz îi este alături, iar Sophie i se alătură şi ea. Şi, din faţa unui ecran mare, putem şi noi.

Verona e un ţinut în care poveştile de dragoste au sens să înceapă şi să continue. Redescoperirea acestei poveşti şi începutul alteia nu se va dovedi foarte amuzantă, dar cu siguranţă cadrul şi actorii îi dau un anumit farmec. Amanda Seyfried, la al patrulea rol din ultimul an, este o actriţă în plină ascensiune, aici în cel mai fermecător rol. Este şi ea blondă şi încă nu i-am văzut talentul împins spre ceva cu mai mult potenţial, dar este şi o actriţă adevărată şi are un rol, care chiar dacă nu e foarte diferit, o avantajează în neexagerarea sa.

Probabil cel mai mare câştig al filmului este că nu exagerează. Este un ingredient nu întocmai secret, dar care aici cu implicaţia actorilor şi oraşului fac aceeaşi poveste să funcţioneze. Iar într-un fel, rămâi şi după film cu ceva, cum ar fi cu dorinţa de a vizita Verona, unde poate într-un peisaj de o frumuseţe de poveste se vor întâmpla lucruri magice. Sigur, s-ar putea să nu sune foarte realist, dar e mai bine decât alte variante deloc romantice. Dar bineînţeles, nu toată lumea se mulţumeşte să vadă doar printre defecte.

Recenzie The Back up Plan / Plan de rezervă ( 2010)

Cât de populară mai este Jennifer Lopez şi „fundul” ei zilele astea? Nu vreau să fiu răutăcios, dar ‚The Back Up Plan / Plan de rezervă’ mi-a ridicat la fileu acest început sper eu nu totuşi lipsit de maniere. Într-una din multele scene din film în care autorii cred că fac glume reuşite, Zoe ( Jennifer Lopez) se plânge lui Stan ( Alex O’Loughlin) de fundul său de dinainte de sarcină. Pentru cât de personală pare scena asta, ţinând cont de cariera nu atât de iubitei de critici Jennifer Lopez, chiar merită câteva râsete.

Şi sigur mai se pot găsi câteva dacă eşti un fan Jennifer Lopez şi dacă crezi că zâmbetul ei larg asezonat cu machiajul ei perfect încâ mai funcţionează în perioade mai nepopulare. Fiindcă dincolo de popularitate, ştim foarte bine că actriţa nu a fost niciodată o actriţă adevărată, înzestrată. Şi nominalizarea la Globul de Aur pentru marele ei succes de debut ‚Selena’ rămâne un semn de întrebare. Dar asta se întâmpla în perioada în care lumea era la picioarele sale, asta ca să nu mă întorc la obsesiile mass-mediei reamintite în primul enunţ al recenziei.

Astăzi însă Jennifer Lopez vine după o perioadă destul de lungă de inactivitate sau cel puţin de activitate redusă, fără mari succese de casă. Şi cum ‚The Back Up Plan’ este doar o comedie romantică lipsită de originalitate, care eşuează chiar şi pentru gen, datorită subiectului, aceasta nu se mai poate baza decât pe puterea de atracţie a posterului de la intrare, pe care stă scris mare JENNIFER LOPEZ.

Să ne întrebăm dacă va funcţiona? Eu zic că da, din păcate. De când însă comediile romantice au devenit atât de sigure? Poate de când nu au mai reuşit decât să fie plictisitoare.

De unde vine plictiseala în The Back Up Plan? Dintr-un scenariu hilar de greşit, care gafează în locurile unde putea deveni altceva.

După ani de eşuări romantice, Zoe decide că aşteptarea pentru jumătatea sa durează mult prea mult. Determinată să devină mamă, ea îşi urmează planul de rezervă. După inseminarea artificială, Zoe se întâlneşte cu Stan, ca în orice altă comedie romantică de duzină. Amândoi se urcă în acelaşi taxi, după care amândoi coboară, după care bineînţeles se reîntâlnesc, după care îşi dau şi întâlnire, fac sex, iar ea îi spune că e însărcinată, moment în care el se panichează, apoi îi trece, apoi iar se panichează. Apoi se panichează ea. Şi apoi ştim ce se întâmplă.

De nu ar fi durat mai mult decât era necesar şi de ar fi picat la montaj câteva faze total greşite, revenirea lui Jennifer Lopez ar fi putut lua mai mult avânt. Fiindcă, spre deosebire de alte filme ale sale, se descurcă mai mult decât bine în acest gen uşurel, pe lângă un Alex O’Loughlin, care eşuează în demonstraţiile sale de interpretare. De evitat dacă nu sunteţi fani Jennifer Lopez.

Recenzie Taverna Soul Kitchen (2009) - Dacă pui pasiune în ceea ce faci, reţeta e completă

‚Taverna Soul Kitchen’ este cel mai recent film al regizorului de origine turcă Fatih Akin. Şi cam atât, toată lumea fiind de acord că filmul nu reprezintă cea mai uimitoare operă a regizorului. Dar, cel puţin, în această industrializată lume cinematografică lipsită de inspiraţie şi tentată de copiere, regizorul german nu apelează la glume reciclate / nefuncţionabile pentru filmul său. El acordă personajelor sale libertatea de a fi ele însuşi, ceea ce creează interes şi relaxare.

Zinos (Adam Bousdoukos) este propietarul acestei taverne, mai pe româneşte cârciumă, Soul Kitchen, care are tot atâtea puncte forte, sau chiar mai puţine, cât un fast food de la colţ de stradă. Acesta este motivul pentru care afacerea nu funcţionează, reuşind doar să creeze o serie de griji şi preocupări nerelaxante, care îi produc acestui Zimos foarte muncitor, dar mai puţin norocos, probleme inclusiv în cuplu.

Atunci când iubita hotăreşte să plece în China în interes de serviciu, propietarul nenorocos dă de noroc. Întâlneşte un bucătar talentat, ce nici nu vede altă soluţie decât schimbarea totală a meniului tavernei, întâlneşte şi câţiva clienţi, iar în curând munca obositoare din fiecare zi devine relaxantă după întâlnirea cu pasiunea şi succesul.

Dar ăsta nu este nicidecum finalul filmului. Preocupările continuă să existe. Spatele îi creează grave probleme, un aşa zis vechi prieten insistă să îi cumpere localul şi nu se dă în lături de la nimic pentru a îi reuşi afacerea, iar timp de iubită pe Internet rămâne din nou prea puţin. Toate astea îl obligă pe eroul nostru să ia o decizie care se va dovedi total neinspirată.

Fără să fie exagerat de amuzant, dar funcţionând bine pe seama unei simpatii uşor câştigate ‚Taverna Soul Kitchen’ e mai degrabă un film de spirit, care va funcţiona excelent într-o după amiază la alegere, în orice fel de grup. Altfel, probabil alte filme ale aceluiaşi Fatih Akin merită mai mult vizionate.

Trailer

Recenzie The Amazing Truth about Queen Raquella (2008) - Un vis imposibil pentru o întreagă comunitate

‚The Amazing Truth about Queen Raquella’ nu este exact povestea Cenuşăresei, nici măcar la un nivel mai provocator, aşa cum filmul a fost promovat. Nu este documentar, dar este „înzestrat” cu o naraţiune aproape identică cu cea a unuia. Acesta reuneşte speranţele imposibile ale persoanelor transgender din Tailanda.

Pe un ton prietenesc, dar şi uşuratic, problematic, şi totuşi interesant, Raquella, o persoană transgender din Thailanda găsită de regizorul Olaf de Fleur Johannesson, ne promite că nu ne va spune decât adevărul şi doar adevărul despre viaţa sa. Şi exact asta face, filmul spune adevărul despre viaţa acestei comunităţi, a căror membrii speră că vor ajunge la Paris, alături de prinţul din poveste, în timp ce se rezumă la a reprezenta doar marfă.

Raquella este iniţial o prostituată, pentru ca apoi să aibă norocul să devină o angajată a unui site ai cărui vizitatori sunt descrişi de Michael ( Stefan C. Schaefer), şeful Raquellei, drept nişte „ciudaţi”. Visul său imposibil mai parcurge o etapă când pe Internet intitulata „regină” întâlneşte o persoană care vrea să o ajute cu viza pentru Islanda.

Şi cum din Islanda până la Paris nu este decât un pas, Raquella pare că se află pe punctul de a îşi împlini visul. Dar dacă visul acesta se dovedeşte a fi o iluzie, în timp ce Raquella rămâne doar marfă de utilizat şi lăsat în urmă?

Regizorul Olaf de Fleur Johannesson face una din cele mai interesante construcţii de film în ‚The Amazing Truth about Queen Raquella”. Nedorind să realizeze un documentar, din lipsă de fonduri acesta alege să renunţe la naraţiunea clasică, folosind cadre lungi, la distanţă de personaje, făcând filmul chiar mai veridic. Când se apropie cu camera de un personaj, surprinde defecte, calităţi, întrebări. Controlează fiecare amănunt, rezultatul este excelent. Aceasta este opera unui regizor talentat.

Povestea, chiar şi cu tonul său de basm, rămâne problematică. Raquella e un personaj pe care chiar dacă ajungi să îl îndrăgeşti, tot problematic rămâne.

Filmul a fost premiat cu prestigiosul premiu Teddy în 2008 la Festivalul de la Berlin.

Trailer

Trailer Toy Story 3 / Povestea jucăriilor 3 (2010)

‚Toy Story 3' este o nou adventură Disney Pixar 3D care aruncă jucăriile cunoscute din primele două filme ale seriei într-o cameră plină de persoane şi nepersoane care abia aşteaptă să îşi „pună mâinile” pe aceste „noi” jucării. Jucăriile încearcă să stea împreună, dar vor reuşi?

Numărătoarea inversă a început.

Regia este semnată de Lee Ulrick, co director la Toy Story 2, Monsters Inc şi Finding Nemo.

Lansarea mondială, inclusiv România este 18 iunie.

Recenzie Mary Poppins (1964) - Cea mai bună dădacă din lume

În toată lumea cinematografică, nimeni nu a reuşit să ne ofere o dădacă mai de basm decât filmul din 1964 semnat Robert Stevenson, după personajul lui P.L. Travers. Venită de pe un nor, ea îşi deschide umbrela şi poate zbura.

Mary Poppins este tot ceea ce un copil şi-ar putea dori, inclusiv copiii familiei Banks obişnuiţi să îşi alunge dădacele foarte rapid. Este tot timpul energică, are obrajii întotdeauna îmbujoraţi şi este mereu plină de jocuri. Inventează cuvinte imposibil de pronunţat, face ordine bătând din palme, intră în desene tot la fel de uşor. Şi cântă atât de frumos.

‚Mary Poppins’ este unul din primele reuşite Disney din lumea ficţiunii. Încărcat cu numere de muzical superbe pe o muzică la fel de superbă, filmul are un spirit de bună dispoziţie imposibil de nesimţit de spectator. Magia sa e clară pe măsură ce Mary Poppins continuă să te prezinte acestei lumi de basm, în care a intra într-un tablou chiar se poate. Şi animalele acolo vorbesc şi sunt prietenoase, exact ca într-un film Disney de animaţie. De altfel, plimbarea personajelor în lumea animată e un moment plin de substanţă, fiind un film Disney.

Pentru Julie Andrews, Mary Poppins înseamnă unul din primele roluri în film, cu siguranţă cel care a introdus-o publicului larg. Chiar dacă anul următor aceasta îşi va interpreta partitura pentru care a rămas cea mai cunoscută, cea din ‚Sunetul muzicii’, acesta e filmul care i-a adus celebritatea, cât şi singurul Oscar din carieră.

‚Mary Poppins’ a mai câştigat alte patru premii Oscar, din multe alte nominalizări, inclusiv pentru cel mai bun film. Chiar dacă nu a câştigat la cea mai importantă categorie, filmul rămâne cu siguranţă unul din cele mai importante momente din cinematografie, unul din cele mai bune muzicaluri. Pe scurt, filmul e capodoperă.

Recenzie Killers / Un cuplu mortal (2010)

Asasinii comediilor romantice

Se ia o actriţă în plină ascensiune care însă nu a învăţat să îşi facă o selecţie bună a rolurilor, motiv pentru care întotdeauna sfârseşte în a fi protagonista unor filme slabe în persoana lui Katherine Heigl. I se găseşte acesteia un partener al cărui şarm mai niciodată nu depăseşte posterul filmului, uneori nici chiar acolo nu se găseşte, în persoana lui Ashton Kutcher. Se ia un regizor cu un film bun pe la debut ( Legally Blonde), urmat de filme ce arată o gravă lipsă de inspiraţie în persoana lui Robert Luketic. Se mai găsesc vreo doi actori care să le ţină companie : Tom Seleck şi Catherine O’Hara. Se mai adaugă o poveste trasă la indiggo după un succes de acum câţiva ani, filmul Doamna şi domnul Smith. Se mai găsesc şi 75 de milioane de dolari. Şi iese ... o altă aşa-zisă comedie romantică din cele care apar săptămânal.

E dificil să vezi unde au ajuns comediile romantice. De decenii acestea au adus pe marele ecran o magie aparte, scene memorabile inegalabile. Comediile romantice ale zilelor noastre sunt însă pline de poante expirate, accidente amuzante pentru cineva care nu a mai văzut un film de foarte mult timp şi lipsite de orice fel de magie. ‚Killers / Un cuplu mortal’ din păcate face parte din această categorie de film de consum care împiedică pasionaţii de film (inclusiv publicul general) să mai găsească acea magie de ‚Pretty Woman’.

Lipsa de originalitate devine o problemă majoră pentru industria cinematografică, precum actorii lipsiţi de talent ce continuă să fie distribuiţi în filme cu bugete colosale care nu au nimic deosebit.

‚Killers’ e un alt exemplu de film creat pe bandă rulantă de o maşinărie mecanică a cărei metodă e verificată tot mecanic. El nu e nici mai rău, nici mai bun decât alte titluri de gen. Dar publicul trebuie să înveţe să renunţe la umorul acesta repetativ şi slab. Genul trebuie asasinat, altfel arta riscă să nu îşi mai poată facă loc în această industrie.

Trailer

Recenzie film : I love you Phillip Morris (2009) - Un film pierdut în politică

‚I love you Phillip Morris’ este un film despre care s-a vorbit chiar mult, fără ca asta să fie în avantajul lui şi fără ca atenţia acordată să fie foarte dortă de cei implicaţi în realizarea / distribuirea filmului.

În pofida unei distribuţii atrăgătoare pentru publicul larg ( Jim Carrey şi Ewan McGregor) şi unor promiţătoare reacţii la premiera din ianuarie 2009 de la festivalul Sundance, filmul a fost respins de marile studiori, pe motiv că povestea este mult prea gay.

Hollywood-ul ( America), acest tărâm care din depărtare pare atât de gay-friendly, se dovedeşte a avea încă numeroase prejudecăţi faţă de „prietenii” lor, resping poveştile acestora.

Astfel, filmul a fost „vândut” unei companii mai mici, care s-a dovedit a nu fi mai puţin lipsită de prejudecăţi, apelând la anularea lansării filmului la infinit. Ceea ce ne-a adus unde suntem. La un an jumătate de la premieră, ‚I love you Phillip Morris’ încă nu a ajuns în cinematografele americane. Între timp, acesta a fost lansat în alte ţări europene, înregistrând un succes mediu de box office.

Motivul nu are întocmai legătură cu calitatea sa, fiindcă dacă măsurăm discrepanţele dintre calitate şi încasări la alte titluri, cu siguranţă ‚I love you Phillip Morris’ ar fi meritat mai mult. Şi ar fi reuşit asta dacă ar fi avut un bun plan de marketing mondial. Dar dacă proporţionalitatea dintre calitate şi încasări ar exista, producătorii ar trebui să fie mulţumiţi.

Fără să fie ‚Bruno’ ( adică josnic, prost, lipsit de valoare), fără să fie vreun alt film cu Jim Carrey, producţia regizată de Glem Ficarra şi John Regue ( debut în regie, scenarişi la ‚Bad Santa’ sau ‚Cats and dogs’) ne propune o variantă şi grafică, uneori amuzantă, alteori nu, uneori romantică, alteori nicidecum a poveştii unei persoane care dacă ar fi meritat o comedie, atunci aceea ar fi trebuit să fie comparabilă cu ‚Ed Wood’.

Povestea lui Steven Russell este atât de uimitoare în realitate, încât viziunea filmului este total nedreaptă. Ceea ce ne întoarce din nou la aspecte politice.

De ce o poveste atât de impresionantă precum cea a lui Steven Russell nu a fost încă niciodată prezentată într-un film mai serios? Poate pentru că în viaţa reală acesta a fost homosexual. Sau poate că nu. Dar eu tind spre „da”.

Iar punându-ţi întrebarea asta şi răspunzându-ţi astfel, nu e întocmai o bucurie să vezi ‚I love you Phillip Morris’, care deşi are momentele sale, e prea uşurel pentru complexitatea personajelor.

Trailer

Recenzie film : La nana / The maid (2009) - O servitoare horror

Unul din puţinele filme internaţionale / independente din 2009 ce au reuşit să ajungă la un public cât mai larg este acest ‚La nana/The Maid’ nominalizat la Globul de Aur la categoria cel mai bun film străin şi câştigător TIFF 2009 pentru interpretarea Catalinei Saavedra.

Filmul lui Sebastián Silva este iniţial o comedie spumoasă pe un subiect ce ar fi putut deveni foarte uşor un horror. Dar comedia e un punct de plecare mult mai bun pentru ceea ce va deveni un studiu excelent de caracter şi unul din cele mai bune filme despre singărătate.

Raquel este servitoarea unei familii numeroase de 23 de ani, timp în care aceasta şi-a dedicat întreg timpul pentru a se asigura că totul este exact cum trebuie. După 23 de ani, servitoarea / dădaca şi-a făcut favoriţi, îşi ia libertăţi nu neapărat exagerate, cât unele din ele ciudate. Ea este foarte fericită să primească câte o frimitură de atenţie / mulţumire. Zâmbetul de pe faţa ei când vreun copil îi mulţumeşte după ce serveşte sucurile alintând-o spune asta.

Din păcate pentru Raquel, aceste mulţumiri din spatele mesei sunt singurele momente care îi produc zâmbetul, viaţa sa rezumându-se la slujba sa din această casă. Când însă Raquel este obligată să primească alte colege, o latură a sa incontrolabilă iese la suprafaţă.

Acesta este motivul pentru care noua angajată ajunge să fie pusă în situaţii care chiar dacă creează zâmbete spectatorului, adaugă un element psihologic foarte important poveştii care continuă să evolueze şi să îşi arate şi alte elemente ce duc filmul acolo unde nu credeai că va ajunge. În mai puţin de un minut, în momentul în care un eveniment nefericit i se întâmplă lui Raquel, hohotele de râs riscă să se transforme în lacrimi.

Cu toate că finalul nu este perfect, este o variantă care funcţionează, fiindcă erau câteva variante care cu siguranţă ar fi dat greş.

95 de minute atât de pline mai rar.

Recenzie film : Sex and the city 2 (2010) - Mai puţin sex, mai puţin New York City, încă fermecător

În 1998, adică în urmă cu 12 ani, HBO făcea ceva minunat. Ni le prezenta pe Carrie, Miranda, Charlotte şi Samantha într-un serial ce în scurt timp avea să devină un fenomen cultural, un moment istoric în cultura populară. Timp de 6 ani cele 4 new yorkeze şi-au ţinut fanii aproape, dându-le întotdeauna un motiv să continue să urmărească serialul : poveşti de dragoste siropoase, lumea de basm din New York, sex, discuţii cum nimeni niciodată nu a mai avut despre sex şi despre orice altceva, modă, încurcături, căderi, lupte şi reveniri triumfătoare.

‚Sex and the city’ a fost un serial complex, care cu inteligenţă a ştiut să vorbească despre dragoste, sex şi prietenie cum nimeni nu a făcut-o, inclusiv filmele care au urmat.

În 2004, serialul se încheia cu un final peste care părea că nu se merită trecut. Carrie lăsa Parisul pentru New York, iar numele lui Big în sfârşit ne era făcut cunoscut. Au urmat 4 ani în care fanii s-au rehrănit cu ceea ce serialul a adus timp de 6 ani. În 2008, după multe negocieri cu una din actriţele serialului, se întâmpla neaşteptatul.

‚Sex and the city’ ajungea pe marile ecrane de dragul de a ajunge acolo, prelungind finalul acela perfect şi dovedindu-se nememorabil. Iar cum Hollywood-ul nu se mai opreşte când vine vorba de moduri uşoare de a face bani ( un fan indiferent de ce spun criticii, tot vor ajunge să vadă filmul), la doi ani distanţă apare şi ‚Sex and the city 2’ şi surprinzător funcţionează.

Sexul e mai puţin, jumătate din acţiune se întâmplă în Abu Dhaby, dar personajele rămân la fel de fermecătoare pentru un fan care a urmărit serialul. Carrie e la fel de plină de întrebări, acum despre ce înseamnă căsnicia. Miranda continuă să dedice foarte mult timp muncii, motiv pentru care petrece puţin timp cu copilul. Charlotte e un pic depăşită de situaţie, chiar şi cu dădaca sa cu sâni mari. Samantha a rămas la fel cum o ştim : energică, aventuroasă şi mereu înaintea ... menopauzei.

Personajele au ajuns în nişte locuri unde a le vedea încetează să mai fie atât de fabulos. Un moment de respiro e oportun pentru puţină relaxare. În Abu Dabhi, fetele vor avea parte de nenumărate surprize, cea mai mare dintre ele va fi pentru Carrie, care în mijlocul deşertului îl va reîntâlni pe Aidan.

Ceea ce urmează nu e neapărat la fel de fabulos precum serialul, dar încă e fabulos, amuzant, fermecător şi interesant. Este chiar foarte interesant să îţi vezi personajele favorite ajungând în impas. Şi e la fel de interesant şi îmbucurător că ies din acel impas la final.

Un film extra-critic pentru un plot slab, cred că 'Sex and the city2' are un plot mult mai bun decât cel din 2008, care a fost ceva de telenovelă, o nereuşită prelungire a unei nunţi care ştiam că se va întâmpla. În schimb, aici personajele întâlnesc problemele pe care multe femei căsătorite le întâlnesc. Unde sunt ele poziţionate în poveste e chiar foarte interesant pentru un fan. Pentru un necunoscător cu siguranţă că nu.

Sigur că filmul are defectele sale. Am descoperit primele 15 minute plictisitoare, cu toate că se anunţau cele mai explozive. Căsătoria dintre Stanford şi Anthony, Liza Minnelli cântând şi dansând Beyonce nu au avut exact efectul crezut, ba chiar dimpotrivă. Dar imediat ce Samantha şi-a început aventura totul s-a schimbat.

Abu Dhabi, din nou, poate că nu a fost cea mai bună alegere pentru vacanţa eroinelor. Vizita lor nu putea să nu însemne întâlnirea cu tradiţiile acestei ţări. Iar ‚Sex and the city’ nu e serialul care să aibă foarte mulţi fani în Orientul Mijlociu, iar unele replici poate că nu sunt foarte corecte politic.

Dar din nou, momentul Carrie, Miranda, Charlotte şi Samantha păşind pe dunele de nisip e cum nu se poate mai perfect.

Şi mai e problematic şi personajul Samanthei, păstrat în acest film departe de complexitate. Dar din nou Samantha creează cele mai multe râsete.

‚Sex and the city 2’ dacă vreţi e un moment de karaoke excelent. Nu e capodoperă, dar are sens mai mult decât primul film şi apoi momentul acela de karaoke. Filmul este o plăcere vinovată asumată pe care cred că majoritatea fanilor o vor întâmpina cu braţele deschise.