Recenzie Paranormal Activity / Activitate paranomală (2008)

Ştim deja de puterea lui ‚Paranormal Activity’ de prin 1999, când un mic film făcut de o mână de amatori, cu un buget aproape inexistent, au reuşit să creeze proiectul care să îngrozească o lume întreagă. ‚Blair Witch Project’ este fără îndoială unul din cele mai bune filme horror. Conceptul său a fost genial. Iar odată introdus publicului, bineînţeles că toată lumea e liberă să îl preia.

Într-o lume în care totul trebuie să fie filmat ( şi apoi postat pe YouTube) poate că are şi cel mai mult sens activitatea pe care Micah o începe odată cu mutarea în noua locuinţa alături de prietena sa, urmărită de un spirit necunoscut. El devine un al doilea urmăritor, căutând să surprindă fiecare mişcare de uşă din această experienţă terifiantă pe care o trăieşte, cu ajutorul noii sale camere de filmat ultra-performantă.

După 30 de minute foarte lungi de introducere în povestea lui Katie, în sfârşit se întâmplă ceva. Acest ceva e cam nimic. Lumini se aprind, lumini se sting, zgomote se aud. Terifiază? Dacă nu chiar terifiază, sperie. Ca ‚The Blair Witch Project’? Nicidecum. Un astfel de film se încăpăţânează să ne dovedească faptul că ne este teamă de umbrele noastre şi doar atât.

Jocul de umbre, cadre răstălmăcite şi zgomote de nicăieri nu sunt susţinute de o poveste. În plus, pădurea nu se poate compara cu o mică încăpere. Fuga nu poate să existe. Teama personajelor, emoţia nu se văd în ‚Paranormal Activity’. Filmul ăsta e mai obişnuit decât pare. Ceea ce a avut el şi alte titluri necunoscute de noi nu au întâlnit este un studio important capabil să răspândească zvonurile pe internet.

Asta nu ne opreşte să ne bucurăm pentru succesul său. Într-un final, multe alte copii ajung să încaseze mai mulţi bani, fără să aibă ceva special. Dar nu ştim ce să spunem de ‚Activitate paranormală 2’.

Recenzie film : La nana / The maid (2009) - O servitoare horror

Unul din puţinele filme internaţionale / independente din 2009 ce au reuşit să ajungă la un public cât mai larg este acest ‚La nana/The Maid’ nominalizat la Globul de Aur la categoria cel mai bun film străin şi câştigător TIFF 2009 pentru interpretarea Catalinei Saavedra.

Filmul lui Sebastián Silva este iniţial o comedie spumoasă pe un subiect ce ar fi putut deveni foarte uşor un horror. Dar comedia e un punct de plecare mult mai bun pentru ceea ce va deveni un studiu excelent de caracter şi unul din cele mai bune filme despre singărătate.

Raquel este servitoarea unei familii numeroase de 23 de ani, timp în care aceasta şi-a dedicat întreg timpul pentru a se asigura că totul este exact cum trebuie. După 23 de ani, servitoarea / dădaca şi-a făcut favoriţi, îşi ia libertăţi nu neapărat exagerate, cât unele din ele ciudate. Ea este foarte fericită să primească câte o frimitură de atenţie / mulţumire. Zâmbetul de pe faţa ei când vreun copil îi mulţumeşte după ce serveşte sucurile alintând-o spune asta.

Din păcate pentru Raquel, aceste mulţumiri din spatele mesei sunt singurele momente care îi produc zâmbetul, viaţa sa rezumându-se la slujba sa din această casă. Când însă Raquel este obligată să primească alte colege, o latură a sa incontrolabilă iese la suprafaţă.

Acesta este motivul pentru care noua angajată ajunge să fie pusă în situaţii care chiar dacă creează zâmbete spectatorului, adaugă un element psihologic foarte important poveştii care continuă să evolueze şi să îşi arate şi alte elemente ce duc filmul acolo unde nu credeai că va ajunge. În mai puţin de un minut, în momentul în care un eveniment nefericit i se întâmplă lui Raquel, hohotele de râs riscă să se transforme în lacrimi.

Cu toate că finalul nu este perfect, este o variantă care funcţionează, fiindcă erau câteva variante care cu siguranţă ar fi dat greş.

95 de minute atât de pline mai rar.

Recenzie film : Fish Tank (2009)

România seamănă ceva cu Marea Britanie din suburbiile lui ‚Fish Tank’, filmul britanic al anului trecut la BAFTA. Blocurile sunt izbitor de asemănătoare, sunetele ce vin dinspre ele au o propagare asemănătoare, chiar dacă muzica e diferită, persoanele dimprejur nu sunt foarte diferite de cele pe care le vedem în filmele româneşti. Totul e izbitor de familiar. Îşi face Marea Britanie reclamă negativă?

Pun întrebarea fiindcă astfel de portretizări apărute în cele mai recente filme din România sunt acuzate datorită subiectelor negative pe care le prezintă publicului internaţional, cu toate că se ştie: captura cinematografică este izbitor de bine creată după realitatea întâlnită. Marea Britanie nu îşi face astfel de probleme, apreciind filmul la valoarea sa.

‚Fish Tank’ este un studiu cinematografic complet şi impredictibil, experimental, dar profesionist despre viaţa Miei, o tânără de 15 ani aflată în permanenţă în stare de conflict cu persoanele cu care intră în contact : mama sa atât de tânără încât te întrebi când a născut-o pe Mia, sora sa care deja consumă băuturile pe care Mia le cunoaşte şi ea, o fostă prietenă care acum o evită, nişte străini care ţin un cal pe care eroina noastră vrea să îl elibereze. Între locaţiile unde se găsesc aceste persoane, găsim întotdeauna o Mia singură, în căutarea a ceva ce nu găseşte. Acesta e motivul pentru care posibil ajunge mai devreme sau mai târziu la un conflict verbal exploziv şi deloc cenzurat.

Singurul mod creativ şi lipsit de violenţă prin care aceasta se exprimă este dansul pe muzica hip-hop, moment trăit tot în singurătate, între patru pereţi. Într-o zi însă Connor, noul iubit al mamei, o observă şi o laudă. Acesta e doar începutul relaţiei ciudate dintre cei doi, aflată la o barieră parcă permanent depăşită între prietenesc şi mai mult. Terenul este total necunoscut, nu doar pentru acest personaj în permanentă descoperire de sine, dar şi pentru spectator, datorită regizoarei Andreea Arnold, care creează un film ce niciodată nu ştii unde te duce, ceea ce este mai mult decât plăcut într-o perioadă în care finalurile rareori mai ne sunt necunoscute.

Probabil nu ar trebui să fie ceva nou pentru cei care îi cunosc filmele Andreei Arnold. Pentru cineva care abia le descoperă, cu siguranţă stârneşte curiozitate, mai ales prin temele abordate. În 2003, regizoarea a câştigat premiul Oscar pentru cel mai bun scurt-metraj cu ‚Wasp’, care prezintă povestea tot unei femei, de data aceasta o mamă singură cu patru copii, aflată în sărăcie.

Într-un final, poate că e destul de important că povestea acestei adolescente este regizată de o femeie. Ştie despre ce vorbeşte. Cât despre Katie Jarvis, actriţă din rolul principal, este cu siguranţă o tânără pe care aşteptăm să o revedem cât mai curând, după acest rol foarte bine realizat.

A nu se rata.