Recenzie The Good Guy (2009) - Băiatul bun şi fata care trebuie să aleagă

‚The Good Guy’ e un film cu adevărat surprinzător, deşi din afară nu pare mai mult decât o comedie romantică de consum. Dar încă de cum facem cunoştinţă cu Tommy ( Scott Porter) în primă scenă din film, aşteptând în ploaie o sumă de bani de la fosta prietenă care momentan se află în apartamentul propiu cu altcineva, ne dăm seama că e ceva diferit.

Aparenţele se pot dovedi însă înşelătoare, pe măsură ce suntem introduşi unui film în care romantismul pare real. El, Tommy, un tânăr de succes de pe Wall Street, ni se prezintă drept un băiat bun, cu un trecut nu la fel de statornic precum vrea să fie viitorul alături de Beth ( Alexis Bledel, întotdeauna drăguţă), noua sa iubită împreună cu care ne oferă nişte momente romantice în sfârşit diferite. Pentru nişte gesturi frumoase nu avem nevoie întotdeauna de o călătorie în Toscana, ci de bune intenţii şi puţină implicare.

În acelaşi timp, la locul de muncă, acelaşi Tommy vine în ajutorul unui tehnician plin de speranţe, dar parcă lipsit de noroc, Daniel ( Brian Greenberg), pe care se hotăreşte să îl ajute să ocupe cu succes un loc lăsat liber. Daniel are mai puţin calităţile unui om de pe Wall Street, motiv pentru care integrarea noului coleg necesită ceva atenţie. Nesiguranţa, care îl guvernează pe tânărul coleg şi în aspecte nu exact profesionale, trebuie dărâmată, iar Tommy investeşte în dărâmarea tuturor barierelor.

Cum atenţia se măsoară în timp, Beth rămâne aşteptând câte un telefon, ceea ce nu este exact ceea ce ne-am aştepta de la un băiat bun. Va avea Beth răbdare sau va accepta avansurile stângace ale unui Daniel presat să îşi găsească o parteneră într-o librărie? Va fi învins Tommy tocmai de bunele sale intenţii?

Într-un univers guvernat de minciună, personajele din ‚The Good Guy’ au de oferit mai mult romantism decât multe alte comedii romantice. În acelaşi timp, filmul dispune şi de mult mai multă dramă şi mult mai mult mister. Scenariul se joacă pur şi simplu cu spectatorul prin evoluţia sa înşelătoare în mod voit, ceea ce e chiar interesant.

Julio DePietro, la debut în regie, pare că deja cunoaşte foarte bine genul, reuşind să se joace de-a dreptul cu el. Iar pentru asta este ajutat de tinerii actori plini de talent, pe care sperăm să îi mai revedem.

Nu exact bulversant, dar cu siguranţă funcţionabil, filmul nu e doar o altă comedie romantică. Are putere. În acelaşi timp, finalul e nelucrat, fata nemaiavând exact ce să aleagă. Rămâne cel mai romantic film al lui 2010, dar într-un mod diferit.

Trailer You will meet a tall dark stranger (2010)

Prezentat în premieră în cadrul Festivalului de la Cannes, noul film al lui Woody Allen ‚You will meet a tall dark stranger’ nu a impresionat foarte mult criticii prezenţi acolo.

Şi nici trailerul abia apărut în online nu face asta, în ciuda unei distribuţii cum nu se mai poate mai prietenoasă, din care numim doar pe Antonio Banderas, Naomi Watts, Anthony Hopkins sau Josh Brolin.

Ritmul alert şi răstălmăcit al lui Woody Allen nu pare să dea rezultate în ‚You will meet a tall dark stranger’, ce urmează să fie lansat în cinematografele din America de Nord pe 22 septembrie, iar în România pe 2 decembrie. Dar dacă e nevoie de un motiv pentru a vedea un film de Woody Allen, în acesta găsim cu uşurinţă două : Antonio Banderas şi Josh Brolin.

Primul vine să ne pregătească reîntâlnirea sa cu cel care l-a prezentat cinefililor, regizorul Pedro Almodovar. Al doilea continuă să urce în popularitate, deşi nu pare foarte inspirat la alegerea rolurilor.

Trailer mai jos.

Recenzie Paranormal Activity / Activitate paranomală (2008)

Ştim deja de puterea lui ‚Paranormal Activity’ de prin 1999, când un mic film făcut de o mână de amatori, cu un buget aproape inexistent, au reuşit să creeze proiectul care să îngrozească o lume întreagă. ‚Blair Witch Project’ este fără îndoială unul din cele mai bune filme horror. Conceptul său a fost genial. Iar odată introdus publicului, bineînţeles că toată lumea e liberă să îl preia.

Într-o lume în care totul trebuie să fie filmat ( şi apoi postat pe YouTube) poate că are şi cel mai mult sens activitatea pe care Micah o începe odată cu mutarea în noua locuinţa alături de prietena sa, urmărită de un spirit necunoscut. El devine un al doilea urmăritor, căutând să surprindă fiecare mişcare de uşă din această experienţă terifiantă pe care o trăieşte, cu ajutorul noii sale camere de filmat ultra-performantă.

După 30 de minute foarte lungi de introducere în povestea lui Katie, în sfârşit se întâmplă ceva. Acest ceva e cam nimic. Lumini se aprind, lumini se sting, zgomote se aud. Terifiază? Dacă nu chiar terifiază, sperie. Ca ‚The Blair Witch Project’? Nicidecum. Un astfel de film se încăpăţânează să ne dovedească faptul că ne este teamă de umbrele noastre şi doar atât.

Jocul de umbre, cadre răstălmăcite şi zgomote de nicăieri nu sunt susţinute de o poveste. În plus, pădurea nu se poate compara cu o mică încăpere. Fuga nu poate să existe. Teama personajelor, emoţia nu se văd în ‚Paranormal Activity’. Filmul ăsta e mai obişnuit decât pare. Ceea ce a avut el şi alte titluri necunoscute de noi nu au întâlnit este un studio important capabil să răspândească zvonurile pe internet.

Asta nu ne opreşte să ne bucurăm pentru succesul său. Într-un final, multe alte copii ajung să încaseze mai mulţi bani, fără să aibă ceva special. Dar nu ştim ce să spunem de ‚Activitate paranormală 2’.

Despicable Me, Predators, The Kids are all right în cinematografe

Singura premieră din cinematografele româneşti în această săptămână este Predators, încercarea lui 20th Century Fox de a revitaliza franciza ce niciodată nu avut un boom adevărat ( cu excepţia originalului poate).

Astfel în regia lui Nimrod Antal ( Kontroll), cu Adrien Brody în rolul principal ( după Giallo şi Splice), filmul a fost acceptat de majoritatea criticilor ca un film de categorie B.

Iată şi celelalte lansări :

Despicable me – cu mult mai bune recenzii decât ‚Predators’, cu ‚Despicable me’ ( lansat şi în 3D) Universal speră să dea o primă lovitură în animaţie. Pare că va reuşi. În România, filmul va sosi la sfârşitul lui august.

The Kids are all right – prezentat în cadrul Festivalului de la Sundance şi câştigător al premiului Teddy la Festivalul de la Berlin, filmul Lisei Cholodenko a atras încă de la început discuţii despre Oscar. Este încă devreme, dar ambele actriţe din rolurile principale, Annette Bening şi Julianne Moore, merită de ceva vreme mult râvnita statuetă. Aici, ele interpretează un cuplu care trebuie să le facă cunoştinţă copiilor lor adolescenţi cu tatăl. Lansarea în România încă nu a fost anunţată. Luând în considerare subiectul, s-ar putea ca ea să nici să nu existe.

Rec 2 – nu e ultimul din serie. Încă două alte capitole sunt în pregătire.

Grease – un clasic îmbătrâneşte vreodată? Relansarea ‚Grease’ ar putea oferi un răspuns.

Recenzie Independenţa României (1912) - Primul film românesc de lung metraj

De acum aproape un secol, în 1912, când cinematografia deja începea să se definească, într-o ţară din estul Europei numită România un grup de oameni hotărâţi încercau să ţină pasul cu noua artă. Astfel, la 1 septembrie 1912, într-o cinematografie aproape inexistentă formată în mare din documentare de câteva minute, azi pierdute, fără oameni formaţi ca şi cineaşti, apare ‚Indepenţa României’, primul lung metraj românesc, film ce poate fi vizionat şi astăzi, fiind unul din rarele producţii româneşti din acea perioadă ce au supravieţuit ( cu aproximativ 20 de minute lipsă).

Cunoscut şi ca ‚Răsboiul Româno-Ruso-Turc 1877’, filmul co-finanţat de Casă Regală şi realizat cu ajutorul Ministerului Războiului, poate fi cu siguranţă considerat o bijuterie a cinematografiei româneşti datorită vechimii sale. Iar cel puţin în intenţii, filmul din 1912 este lăudabil şi astăzi.

Ca şi primă lucrare de asemenea avengură / durată, filmul îşi ia anumite repere pe care în mare le urmează, din păcate la un nivel prea direct. Scena de deschidere, o horă rămânească repetată şi pe câmpul de bătălie, arată dorinţa de a surprinde un spirit românesc tradiţional.

Scene precum aceasta aşează filmul la valoarea sa artistică : intenţii bune, dar sincronizare greşită şi o oarecare lipsă de viziune artistică.

Faţă de acestea, cele care urmează, ce au în centru aproape exclusiv soldaţi ce duc bătălii cu duşmanul, dau dovadă de o oarecare intuiţie : scenele de mulţime dau bine. Aşezându-le în peisaje frumoase, reuşesc să impresioneze. Mai ales atunci, când probabil filmul a fost tot pe atât de impresionant precum un ‚Avatar’ al zilelor noastre. Azi, cel puţin istoric, bazându-se mult şi pe curiozitate, aceste scene funcţionează.

Însă pentru un film de o aşa lungă durată, senzaţia de repetabilitate e una accentuată. Timp de o oră, în mare, acelaşi lucru se întâmplă, bătălii, îmbarcări, debarcări, o adevărată poveste lipseşte cu desăvârşire.

Se încearcă introducerea unei poveşti de dragoste, dar ea îşi face locul cu dificultate în film, fiind insesizabilă pe perioada războiului.

Cel mai important personaj al filmului rămâne indiscutabil Carol I, interpretat de Aristide Demetriade. Ceilalţi actori sunt în mare parte ai Teatrului Naţional Bucureşti. Distingerea lor este mai degrabă imposibilă. În plus, perechea de îndrăgostiţi ce încearcă să se distingă în scenariu e formată din doi actori vizibil necreaţi pentru ecran.

Până de curând, regia acestui prim film românesc a fost atribuită lui Grigorie Brezeanu. Descoperiri recente arată că actorul Aristide Demetriade este cel care s-a ocupat de regie.

În varianta originală, filmul este lipsit de muzică. TVR Media a lansat însă filmul pe DVD cu coloană sonoră.

Regizorul Nae Caranfil a realizat ,Restul e tăcere’, având ca subiect turnarea ‚Independenţei României’. Lansat în 2009 acesta a câştigat 9 premii Gopo.

Urmăreşte filmul Independenţa României online