Trailer Portretul luptătorului la tinereţe (2010)

Prezentat în cadrul secţiunii Forum a Festivalului de la Berlin şi câştigător al premiului publicului la B-est, debutul regizoral în lung metraj al lui Constantin Popescu Jr este cu siguranţă cel mai controversat film românesc al anului.

Un film despre o personalitate istorică mai mult decât controversată, filmul a cărei acţiune începe în 1947 prezintă povestea adevărată a grupului de partizani conduşi de Ion Gavrilă Ogaru care s-au retras în munţi, luptând împotriva regimului comunist.

Prima parte din trilogia pregătită de regizor, chiar înainte de a fi văzut, ,Portretul luptătorului la tinereţe' a fost criticat de Institutul pentru Studierea Holocaustului Elle Wiesel pe motiv că este un documentar fascist.

Lansarea în cinematografele din România încă nu a fost anunţată oficial, dar cel mai probabil aceasta se va întâmpla în luna octombrie a acestui an.

Trailer mai jos.

Recenzie Stalker / Călăuza (1979) - În căutarea speranţei

Adaptare cu multe libertăţi a romanului ‚Picnic la margine de drum’ de Arkadis şi Boris Strugatki, filmul lui Andrei Tarkovsky nu este altceva decât o capodoperă ce depăseşte genurile în care vrea să fie pus, o operă a unui geniu şi nimic mai puţin.

Misterios şi permanent surprinzător, dar cel mai important uman, ,Stalker/ Călăuza’ urmăreşte încercarea a trei oameni de a intra într-un perimetru interzis şi apoi de a-l explora în scop personal.

Pe acest perimetru interzis, intitulat ‚Zona’, se presupune că la un moment dat a picat ceea ce a părut a fi un asteroid. Când însă oamenii trimişi la faţa locului au încetat să mai se întoarcă, perimetrul a fost delimitat şi pus sub pază.

Trei oameni încearcă să intre aici : Călăuza, Scriitorul şi Omul de Ştiinţă, cu speranţa că locul îşi va arăta puterile magice şi le va îndeplini dorinţele ( de a ajunge genii, laureaţi de Nobel), pentru ca astfel să devină fericiţi.

Sigur că intrarea în Zonă nu se va dovedi foarte uşoară, dar ea se va realiza. Mult mai greu se va ajunge la camera în cauză, cea despre care se presupune că îndeplineşte dorinţele celor ajunşi acolo. Drumul nu e nicidecum uşor de parcurs, mai ales că locul nu acceptă calea directă, ci cere a fi ocolit. El este plin de capcane, întotdeauna noi şi în continuă mişcare, spune aceeaşi Călăuză a cărui credinţă în acest loc nu se manifestă în totalitate şi la cei doi oaspeţi.

Un ratat al vieţii din afara zonei, cu o soţie ce nu mai acceptă plecările sale periculoase în acest loc straniu şi cu o fiică neglijată, Călăuza crede că doar cele mai pure dorinţe sunt îndeplinite, doar al acelor persoane care şi-au pierdut speranţa, pentru a le putea fi redată. Dar sunt oaspeţii săi acele persoane? Dar e adevărat ceea ce se spune despre această misterioasă cameră atât de puternică?

De unde are ea puterea de a reda speranţa, umanitatea? Filozofia discuţiilor celor trei persoane ajung să capteze tema unui film care e departe de a fi un Sf clasic. De altfel, partea lui filozofică e cea care îl duc departe de genul unui Alfred Hitchcock sau al unui David Lynch, şi ei maeştrii ai suspansului.

Ceea ce se întâmplă pe ecran e întotdeauna uluitor. De la poveste la cinematografie la muzică şi interpretare, ,Stalker’ e un film al unui mare cineast, al cărei filmografie nu doar că merită, dar trebuie descoperită. Acest film poate fi un excelent început în filmografia unui cineast cum puţini sunt / au fost / vor fi. Adaug : foarte puţini.

Recenzie The Good, the Bad and the Ugly (1966) - Din epoca de aur a westernului

Într-o perioadă în care ‚Jonah Hex’ pare că va reprezenta punctul de referinţă în zona western, o reîntoarcere în epoca de aur a genului nu numai că este dorită, dar este şi recomandată. Şi ce mai bună alegere decât ‚The Good, the Bad and the Ugly’, în original ‚Il buonno, il Brutto, il Cattivo’, cel mai bun titlu al genului inventat de The Great Train Robbery, acum aflat în moarte clinică.

Cu un titlu legendar, imposibil de necunoscut, dacă filmul încă nu aţi apucat să-l vedeţi, în povestea cinematografică a lui Sergio Leone bunul, răul şi urâtul sut trei cowboy din Vestul Sălbatic, aflaţi în căutare de aur.

Bunul, un Clint Eastwood în floarea tinereţii, încă nu un regizor de marcă, ci un actor care guvernează ecranul mai ales prin şarm, este ‚Blondie’, un cowboy ce mânuieşte pistolul mai rapid decât oricine altcineva din film. El îşi câştigă banctonele predând tâlhari pentru recompense, pe care apoi îi salvează.

Răul, neproporţional cu celelalte două personaje, interpretat de Lee Van Cleef, este Angel Eye, un cowboy însărcinat cu multe treburi murdare. El întotdeauna îşi duce misiunile pentru care a fost plătit până la capăt, mai ales dacă asta înseamnă un risc mai mic în viitor pentru propiile planuri. El îşi câştigă banctonetele, printre altele, omorând oameni.

Urâtul, interpretat de Eli Wallack, este Tuco, cu adevărat personajul filmului. Un tâlhar răzbunător şi lacom, incapabil să vadă dincolo de culoarea banilor, e cel care creează râsetele, direct şi indirect. El îşi câştigă banctonele jefuind pe oricine se găseşte.

Comoara de 200000 de galbeni, despre care toţi trei află, îi poate ajuta să renunţe la micile lor escrocherii pentru o viaţă liniştită, dacă aşa ceva se poate găsi în Vestul Sălbatic. Numai că niciunul nu are adresa completă şi mai nimeni nu e dispus să îşi împartă comoara. Iar drumul până la aceasta e lung şi plin de evenimente neprevăzute, unele cauzate de războiul civil în timpul căreia se situează acţiunea.

Şi ce bine e pentru noi, fiindcă da, fiecare împuşcătură din ‚The Good, the Bad and the Ugly’ e memorabilă, şi sunt ceva. Niciuna nu pare de umplutură, niciuna nu pare exagerare.

Pe o muzică ce de la primul până la ultimul cadru face o alăturare ideală cu imaginile de pe ecran, acest clasic western îşi dovedeşte inepuizabila sursă de scene memorabile.

De la introducerea genială a personajelor, poate cea mai reuşită din istoria cinematografiei, la scena torturii în care un grup de bărbaţi cântă în afara casei sergentului, conştienţi că înăuntru în această perioadă un om este torturat, poate până la moarte, până la căutarea delirantă printre multitudinea de morminte, ajungând la duelul celor trei, suntem spectatorii unuei capodopere, care se întâmplă să fie un western, unul din genurile ce nu mai reprezintă un interes pentru oamenii cu bani din industrie.

Ştim că într-un fel genul s-a autoreinventat pentru publicul de astăzi, cowboy-ii au fost înlocuiţi de gangsteri. Foarte puţini însă sunt capabili să surprindă spiritul genului, Quentin Tarantino fiind unul din aceştia, chiar şi el cu anumite pierderi.

E regretabilă lipsa de diversitate ce caracterizează momentan industria. Aşteptăm reîmprospătarea genului pentru această nouă generaţie, care rareori mai priveşte şi la ce a fost înainte. De exemplu, zilele trecute citeam pe un blog de film că „filmele din anii ’50 sunt hilare”. Dacă cineva care scrie pe un blog de film are astfel de păreri, împărtăşite cu atâta uşurinţă, ce crede publicul general?

‚Cel bun, cel rău, cel urât’ e un film excelent, în niciun fel îmbătrânit, la standarde de ‚The Godfather’.

Twilight Eclipse încasări de 162 de milioane. The Last Airbender va fi profitabil până la urmă

Predicţiile legate de a treia parte din seria de filme Twilight, realizate după best seller-urile scrise de Stephanie Meyer, s-au adeverit spun alte predicţii. Conform primelor date, Eclipse a strâns în primele cinci zile de la lansare numai în America de Nord peste 160 de milioane de dolari. În plus, filmul a mai strâns de pe teritorii străine deja alţi 100 de milioane de dolari.

Şi ‚The Last Airbender’, noul film al lui M. Night Shyamalan s-a descurcat foarte bine pe teritoriile americane, dacă ţinem cont că filmul a primit cele mai proaste critici din 2010. Acesta a încasat aproximativ 40 de milioane de dolari în week-end, 70 de milioane în cele patru zile de la lansare.

Filmul, convertit în 3D, a avut de câştigat şi de pe urma biletelor mai scumpe, pe care le vor putea cumpăra şi românii din 6 august, când ‚The Last Airbender’ va fi lansat şi în cinematografele din România.

Recenzie Shrek forever after / Shrek pentru totdeauna (2010)

Se poate să fie pentru totdeauna, se poate să nu fie. Producătorii lui ‚Shrek’ nu s-au putut abţine şi au mai pus de o continuare a aventurilor căpcăunului verde şi a căpcăunei sale, promiţând că va fi ultima. Dar deja cunoaştem mult prea bine că producătorii se ghidează aproape întotdeauna exclusiv după încasări, ceea ce ne-ar putea face să credem că „pentru totdeauna” şi-ar mai putea găsi câteva prelungiri predictibile.

Dar predictibil nu înseamnă neapărat şi lipsit de impact. E uimitor cât de mult putem să ne ataşăm de nişte personaje, chiar şi când credem că nu se întâmplă asta. Astfel apariţia capului mare şi verde produce fără greutate un zâmbet ce stă acolo pentru o oră şi jumătate, cu toate că povestea e departe de a fi nouă sau la fel de în formă precum predecesoarele sale. Da, e o reţetă care uneori funcţionează. Nu întotdeauna avem nevoie de delicatese. Ronţăirea cartofilor prăjiţi e o plăcere la care nu avem de ce să renunţăm.

Aşa că, cel puţin peste acest al patrulea episod al seriei, alegem să nu renunţăm la Shrek, un Shrek până peste cap preocupat cu îndatoririle de părinte, soţ ascultător, localnic cumsecade. Da, dragilor, Shrek suferă de depresie. Fiecare zi a devenit obositoare în continua sa retrăire, motiv pentru care căpcăunul ce altă dată se bucura de sărutul Fionei şi de „pentru totdeauna”, vrea o zi liberă de la viaţa sa de „basm”.

Şi bineînţeles cineva poate să îi ofere această foarte mult dorită zi. Acel cineva este un malefic oarecare, un vrăjitor pe nume Rumpelstiltskin, ce datorită sărutului dintre Shrek şi Fiona, momentan caută prin gunoaie. Nici măcar Pinochio nu mai vrea să devină un băiat adevărat. Toţi trăiesc în basmul potrivit. Toţi mai puţin Shrek, motiv pentru care va semna un contract cu o clauză foarte foarte mică, aproape invizibilă.

Iar când Shrek se va trezi din lumea sa de basm, e vremea pentru horror, viaţa sa nemaiexistând. Bineînţeles, există o clauză. Nu cred că e foarte greu să intuim finalul, doar în titlul se găseşte „pentru totdeauna”.

Dar până la final sunt destule momente în care, în stilul caracteristic, Shrek cucereşte ecranul. Că face asta apelând la reciclare este foarte adevărat. Merge până acolo încât devine foarte clar că reciclatul este cam unul singur : Up. Poate în una din scenele de început această inspiraţie este cea mai evidentă, când Shrek descoperă repetativitatea vieţii sale, exact ca în acea extraordinară scenă care a făcut din filmul Pixar o capodoperă.

Dar ‚Shrek 4’ nu mai e o capodoperă. Nu e capitolul care face povestea completă precum ‚Toy Story 3’. Dacă însă tot este, încercat funcţionează, acum şi cu câteva efecte 3D. Dar ‚Shrek forever after’, cunoscut şi ca ‚Shrek, the final chapter’, e de văzut după un alt meniu, dacă găsiţi, altfel s-ar putea să simţiţi cantitatea mare de sare.