Recenzie The Sorcerer’s Apprentice / Ucenicul vrăjitor (2010) - Vrăjitorii kitsch

În noul film produs de Jerry Bruckheimer, în regia lui Jon Turteltaub ( seria ‚Comoara naţională), Nicolas Cage îl interpretează pe Balthazar, un vrăjitor ucenic al lui Merlin care aşteaptă 1000 de ani întâlnirea cu Dave ( Jay Baruchel), în speranţa că acesta îi va elibera iubita ( Monica Bellucci) captivă într-unul din multele boluri unde îi ţine prizonieri pe colegii săi cei răi, a căror planuri sunt total nefavorabile oamenilor.

Numai că prima lor întâlnire se dovedeşte un eşec total, ce îl aduce şi pe Balthazar într-un alt bol, iar pe sărmanul Dave îl înzestrează cu probleme sociale. 10 ani mai târziu, Balthazar se eliberează, iar Dave în sfârşit începe să adeverească legenda.

Ca să fii un vrăjitor bun se va dovedi că nu necesită foarte multe lecţii, dacă numele tău este Dave. Înainte chiar de sfârşit, bineînţeles că Dave, după vreo două zile de experimente în mare nereuşite, miraculos atinge puterea pe care alţii au prevestit că o deţine.

Să fii însă un magician se va dovedi mai dificil. Într-una din scenele în care magia chiar apare pe ecran, Dave îşi foloseşte cunoştinţele pentru a o impresiona pe Becky ( Teresa Palmer). Cuvintele ar putea fi în plus, momentul este însă uşor simpatic. Din păcate şi cam singular.

Vrăjitorii nu sunt şi magicieni? Cred că e obligatoriu. În ‚The Sorcerer’s Apprentice / Ucenicul vrăjitor’ însă şi-au uitat menirea. Vrăjile lor sunt în mare doar bule de lumină distrugătoare. Imaginaţia lor e inexistentă.

Ei îşi folosesc baghetele pentru a se lupta precum nişte samurai ( slabi pregătiţi). Zborul pe mătură a fost lăsat deoparte pentru o cursă de maşini în care vrăjitorul care câştigă e cel care îşi transformă vehiculul în cel mai rapid sau în cel mai mare.

Tot ceea ce se întâmplă în acest film pare că nu are nicio legătură cu vrăjitorii. Ei sunt mai degrabă nişte eroi de acţiune care aruncă bule de lumină într-o parte şi în alta, bulele reprezentând un substitut pentru arme. Unul din ei mai este şi un tocilar foarte îndrăgostit.

Prins în trafic, el se enervează pe situaţie ( sper că nu pe bătrână), spunând „Bineînţeles, are şi un aparat de mers”. Wow. Asta ar trebui să fie amuzant? Chiar nimeni nu a văzut replica asta?

Se poate ca ‚The Sorcerer’s Apprentice’ să fie văzut de unii ca un film ok. Până la urmă acţiunea trece cu clişee cu tot destul de repede prin atâtea bule de lumină. Dar mai trebuie adăugat ceva. ‚The Sorcerer’s Apprentice’ e un film kitchos. De fapt, ‚The Sorcerer’s Apprentice’ e cel mai kitchos film al verii. Iar regula cu filmele kitsch e că trebuiesc văzute doar cele care sunt conştiente de asta. Acesta nu e unul dintre ele.

Recenzie ET : The Extra-Terrestrial (1982) - Prietenul extraterestru

Zâne, animale, piraţi, păpuşi şi personaje din poveste sunt doar câteva dintre prietenii apropiaţi pe care cei mici le-au avut de-a lungul timpului. Fie preluate din vreun desen animat, un film sau o poveste, fie create de imaginaţia bogată a copilăriei, ne-au fost alături în momente de tot felul.

E T, după cum spune legenda, a fost mai întâi un prieten imaginar din copilăria regizorului Steven Spielberg, într-o perioadă dificilă a divorţului dintre părinţii săi. Apoi, a devenit un proiect neîncheiat, amânat în favoarea altora, pentru ca în 1982 să devină unul din cele mai memorabile personaje din istoria cinematografiei, în science fictionul prietenos ‚E.T. – The Extra-Terrestrial’, pentru ca apoi să devină un prieten al copilăriei multora şi poate chiar mai mult.

La 3 milioane de ani lumină de casă, un mic extraterestru creat prin combinarea chipurilor poetului Carl Sandburg, fizicianului Albert Enstein, scriitorului Ernest Hemingway şi al unui buldog, este lăsat în urmă de nava cu care a ajuns pe Pământ, după ce poliţia apare pentru a cerceta locul.

Temător, dar prietenos, el i se arată unui Elliot ( Henry Thomas), a cărui primă reacţie la vederea sa este un ţipăt. La rândul său, extraterestrul îi răspunde cu un alt ţipăt. Astfel Elliot îşi dă seama că creatura cheală, uneori mai mică de înălţime, alteori puţin mai mare decât el, comparată cu o maimuţă sau un spiriduş, nu este nicidecum un extraterestru venit cu porniri războinice. Ba chiar dimpotrivă.

El ajută florile să înflorească rapid, acceptă să devină jucăria surorii sale mai mici ( Drew Barrymore, recunoscibilă chiar şi la o altă vârstă), învaţă cu uşurinţă limbajul uman. Nu înţelege neapărat semnificaţia cuvintelor, cu excepţia câtorva, printre care ET, telefon, acasă. Dar dincolo de cuvinte, un limbaj comun îi uneşte pe eroii noştrii. Amândoi simt la fel.

Tristeţe, bucurie, dor, acţiunile lor devin comune în ceea ce ar putea reprezenta cea mai mare aventură din viaţa amândurora. Până la urmă, nu în fiecare zi ET va rămâne singur pe planete necunoscute, pline de indivizi curioşi să experimenteze pe acesta. La fel, nici Elliott nu va găsi în fiecare zi un extraterestru prietenos.

Şi nici fiecare vară nu ne aduce un film precum cel din 1982. ET nu este doar personajul unui film bun, ci al unui moment foarte important din istoria cinematografiei.

ET este acel personaj cu a cărui întâlnire, indiferent de vârstă, se va transforma într-un basm sensibil, dar încântător. Puţine zâne şi puţini prinţi au mai fost prietenii atâtora. Puţini vor mai fi. ET va rămâne întotdeauna un personaj pe a cărui prietenie cinematografică vei putea să contezi. Călătoria pe bicicletă cu imaginea lunii în spate este una din scenele pentru care mulţi a însemnat startul prieteniei cu cinematografia.

Întotdeauna efectul a fost acelaşi. Şi va continua să fie la fel de puternic. De aceea, cei mari ar trebui să îi ajute pe cei mici să facă cunoştinţă cu aceste personaje.

Recenzie Valhalla Rising (2009)

Violenţa este elementul ce caracterizează cel mai bine noul film al regizorului Nicolas Winding Refn ce acum doi ani ne-a adus ‚Bronson’. Şi acolo violenţa era parte importantă din film, dar în ‚Valhalla Rising’ se merge mult mai departe, poate chiar mult prea departe.

Într-o tăcere aproape constantă, întreruptă doar de ameninţări şi temeieri de moarte, violenţa invadează ecranul din nou şi din nou. Scalpuri distruse, înjunghieri repetate, ruperi de capete, în lumea medievală portretizată în film reprezintă normalitate. Supravieţuirea întotdeauna necesită luptă, iar lupta se dă mereu până la ultima suflare.

Mads Mikkelsen îl interpretează pe One Eye, barbarul cu un singur ochi, ce reuşeşte să evadeze prin violenţă din mâinile celor care se foloseau de puterea sa fizică. Nu rosteşte niciun cuvânt de-a lungul întregului film. Cu faţa acoperită de rămăşite de sânge, îl lasă pe copilul ce îl urmăreşte să vorbească pentru el, iar atunci când este nevoie cu rapiditate îşi scoate cuţitul şi îl foloseşte în mod repetat, nelăsând speranţă. Acesta se alătură unui grup de creştini ce pornesc într-o călătorie războinică ce niciodată nu îi va duce la destinaţie.

Ei se folosesc de aceleaşi săbii cu care ( se) ucid ( între ei) pentru a crea semnul crucii. Credinţa lor devine inexplicabilă prin acţiunile lor bazate pe teamă. Se spun prea puţine, se acţionează repede. Într-o oră şi 20 de minute, s-ar putea spune că filmul face la fel. Dar cele 80 de minute sunt lungi şi în mare fără sens, pretenţioase şi foarte plictisitoare. Culorile de pe ecran sunt foarte frumoase în subtilitatea lor. Subtilitatea acestui film este însă mai degrabă imposibil de notat, ceea ce face din ‚Valhalla Rising’ un eşec de o violenţă gratuită pusă în cârca artei.

Recenzie Toy Story 3 / Povestea jucăriilor 3 IMAX 3D (2010)

Au trecut 15 ani de la primul ‚Toy Story’, 15 ani de când animaţia a trecut toate barierele vârstei şi filmului, 15 ani de filme magice Pixar. Şi vrem mai mult. Ei bine, la 15 ani de la primul ‚Toy Story’ / film Pixar, Woody, Buzz şi celelalte jucării s-au întors pentru a ne face pe plac într-o nouă aventură intitulată, cum altfel, ‚Toy Story 3 / Povestea jucăriilor 3’. Şi după cum era de aşteptat, filmul nu este o altă simplă continuare. E amuzantă şi emoţionantă, e uneori chiar horror, dar nu este totuşi capodopera despre care toată lumea vorbeşte.

În ‚Toy Story 3’ jucăriile ce altă dată erau cele mai bune prietene ale lui Andy, acum cu greu îşi mai găsesc un folos în afara cufărului de vechituri, oricât de mult ar încerca ele. Băiatul ce crea aventui pline de imaginaţie alături de ele acum s-a făcut mare şi pare că nu mai are timp şi nici dispoziţie pentru a-şi mai imagina puţin. Problema pentru eroii noştrii nu este însă lipsa de imaginaţie a lui Andy. Jucăriile nefolosite ar aştepta toată viaţa lui Andy pentru încă o mică aventură, numai că acesta îşi face bagejele. Pleacă la colegiu, motiv pentru care mama sa îl pune să ia nişte hotărâri ce par simple, dar care pentru jucării sunt foarte importante.

Între donaţie şi pod, Andy alege ca adăpost pentru acestea podul. Dar o mică neînţelegere le face pe jucăriile dezamăgite să se alăture unei Barbie a surorii mai mici pentru un drum definitiv la o grădiniţă, unde sunt foarte bine primiţi. Prima impresie se dovedeşte însă falsă, curând acestea aflându-se într-o reală luptă pentru supravieţuire, pe care o vor transforma într-o nouă evadare menită să îi readucă în cutia lui Andy.

Michael Arndt, scenaristul Little Miss Sunshine, şi John Lasseter nu aduc prea multă originalitate poveştii lor, ceea ce face ca mare parte din acţiunea lui ‚Toy Story 3’ să fie uşoară şi prea puţin măreaţă. La asta se adaugă o tentă horror, dată de un ursuleţ de pluş, un bebe şi alte câteva jucării cu ceva probleme, care fac filmul poate prea dur pentru anumite categorii importante de public. Dar este foarte adevărat că sunt momente / replici / cuvinte ce merită auzite / văzute de la personajele care ne-au făcut să luăm drept recomandare cuvântul „animaţie”.

Motivul pentru care filmul funcţionează atât de bine este că acesta nu exploatează personajele ( doar) în interes financiar. Acest ultim capitol, cu tot cu defectele sale, face povestea completă. La sfârşitul poveştii, chiar e cu tine întrebarea „Unde sunt jucăriile mele?”, ceea ce înseamnă că filmul şi-a atins ţinta.

Efectele 3D sunt acolo şi sunt simpatice, dar încă nu le văd necesitatea, iar preţul biletelor nu se justifică.

Ar mai fi un lucru de spus despre ‚Toy Story 3’. Este fără îndoială cel mai bun film al verii 2010 până acum, dar încă nu este primul film ce trebuie neapărat văzut, ceea ce nu e nicidecum amuzant.

Bonus 1 : Buzz dansează tango.
Bonus 2 : În deschiderea filmului, poate fi văzut ‚Day & Night’, un scurtmetraj poate chiar mai bun decât lungmetrajul de după.