Club de film

Recenzie Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu (2010)

2010-10-30T11:44:00.001+03:00

Dacă întrebi lumea pe stradă „Cine a fost Nicolae Ceauşescu?”, răspunsurile pot cauza pe de-o parte amuzament, pe de alta o îngrijorare acută, cu toate că necunoştinţa multora nu e chiar surprinzătoare. În fond, în ultimii 20 de ani imaginea lui Nicolae Ceauşescu a fost asimilată doar printr-o serie de imagini mereu reluate pe micile ecrane, cele ale ultimului său discurs public ( Alo. Alo.) şi ale procesului regizat ( urmat de execuţia ce mai mult ca niciodată stârneşte numeroase teorii ale conspiraţiei). În rest, istoria rareori se vede interesantă de pe băncile şcolilor, iar interesul pentru adevăruri universale revine unui număr de minţi restrâns. Dar un documentar ar putea ajuta.

Acum, referitor la aclamatul film al lui Andrei Ujică ‚Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu’ apare întrebarea : „Este un documentar?”. Oficial este, neoficial într-un mod oficial ( inclusiv prin intermediul regizorului Cristian Mungiu) aflăm că de fapt lucrurile sunt mai complicate decât se arată. Imaginile alese după îndelungi selecţii sunt reale, dar construcţia rezultată e pe atât de originală în structură încât e dificil să îi găseşti un nume. Lipsit de un narator, de explicaţii privind evenimentele de pe ecran, nicidecum aşezat cronologic, filmul rămâne însă un document care nu numai că va spune mai multe decât am auzit în ultimile 20 de ani despre dictatorul român, dar va atinge până şi cele mai mici detalii ale vieţii acestuia, cel puţin politică.

În mod contradictoriu imaginile din film însă nu reuşesc să creeze un răspuns obiectiv la întrebarea cu răspunsuri amuzante, inocente, trăznite. Dar pot reprezenta baza pentru serioase semne de întrebare. Sunt atâtea ipostazele în care îl vedem pe cel despre care ni s-a spus că a dus ţara în fundătură de unul singur, încât va fi dificil ca părerea faţă de o istorie incompletă să nu fie cel puţin uşor adaptată. Văzându-l pe personajul nostru alături de regine ale Angliei, preşedinţi americani şi alţi lideri occidentali, dreptatea poate nu va fi pe atât de uşor de văzut în alb şi negru.

Ascultând un discurs anti-Ceauşescu primit cu împotrivire de o Sală a Palatului dornică să îl aplaude pe Nicolae Ceauşescu, văzând cum cel care dădea toate ordinile este manipulat de subalternii săi, descoperind un tată fericit alături de fiica sa cu dificultate un om obişnuit ( poate imaginile nu vor aduce noutăţi pentru un istoric) nu îşi va mai deschide la culoare părerea de un negru absolut.

Nu că acest film ar vrea în vreun fel să facă asta. Nicolae Ceauşescu este şi cel care are păreri despre poezie, care vânează regulat, ţine discursuri bune, dar şi dezastruoase, are o agendă imposibilă pentru România. Iar astea se văd şi ele. Iar asta e cheia acestui film. Culorile în care este portretizat Nicolae Ceauşescu nu sunt doar dintr-o anume gamă precisă. Culorile vin dinspre acesta, dar mai ales culorile vin dinspre noi.

Lipsa de cunoştinţe istorice nu de puţine ori ar putea crea probleme pentru un total necunoscător al vieţii politice din acea perioadă, în timp ce pentru altul nişte întâlniri ar putea să îi completeze cunoştinţele. Experienţele vor fi categoric diferite, iar asta se datorează tot acestei libertăţi venite dinspre regizor, ce prin renunţarea la elementele obligatorii ale documentarului ia orice tip de presiune de pe umerii spectatorului.

De aceea acest film are o importanţă de nivel naţional mai degrabă decât internaţional, cu toate că e revoluţionar prin structură la nivel mondial. ‚Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu’ nu doar că reuşeşte să creeze un portret complex, mereu surprinzător al dictatorului român, dar recreează şi istoria unei naţiuni. Mai există goluri acolo, dar golul cel mai esenţial dintre toate se va găsi la finalul filmului. Viziunea politică a spectatorului se va desluşi, iar indirect Nicolae Ceauşescu ar putea influenţa viitorul României. Pentru ca asta să se întâmple, mai întâi filmul trebuie să devină un fenomen naţional. De meritat merită, dar nu va fi surprinzător dacă românii vor prefera mai degrabă telenovela.

Lolita, filmul

2010-10-25T14:55:00.003+03:00

Când ‚Lolita’ lui Stanley Kubrick a fost lansat pentru prima oară, promovarea sa a avut la bază o întrebare care dincolo de strategii de marketing bine puse la punct, chiar are sens, mai ales datorită anului în care a fost realizat : „Cum de au reuşit să facă un film despre Lolita?”. Imposibilul îi reuşeşte lui Stanley Kubrick.

Cititorii ‚Lolitei’ lui Vladimir Nabokov, care semnează şi scenariul, au avut întotdeauna dificultatea de a vedea personajele acestui roman controversat drept simple victime sau monştrii. Iar într-un film care putea să se transforme în altceva, cea mai importantă calitate a filmului din 1962 este că cele două personaje principale, profesorul Humbert Humbert ( James Mason) şi fiica sa minoră vitregă Lolita ( Sue Lyon) nu reprezintă doar un monstru şi victima sa. Rolurile lor se schimbă, iar filmul refuză să devină moralizator. Se chiar joacă cu genurile pentru asta, transformă situaţii periculoase în unele comice, lăsând muzica să îţi lase impresia unui film romantic, înzestrând personajele cu un şarm specific eroilor din acelaşi gen de filme, evitând cenzura creând misterul. Într-o oarecare măsură, e aceeaşi reţetă folosită de William Wyler în ‚The Children’s Hour’ cu doar un an înainte. Acolo a funcţionat, la fel se întâmplă şi aici. Durata e puţin prea mare, dar ‚Lolita’, oricât de dificilă a fost aducerea sa pe marele ecran, îşi păstrează controversa cu graţie şi pe peliculă.

Un al doilea film 'Lolita' a apărut în 1997, în regia lui Adrian Lyne.

Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu are 3 (4) noi trailere

2010-10-23T12:18:00.004+03:00

După trailerul ideal lansat în perioada când ‚Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu’ şi-a făcut lansarea mondială la Cannes, acum, înainte de lansarea din cinematografele din România, filmul lui Andrei Ujică vine cu mult aşteptatele continuări. 4 trailere regizate de 3 regizori români. Marian Crişan, Adrian Sitaru şi Radu Jude sunt aceştia, iar trailere diferite ca idee pot fi văzute mai jos.

Premiera de gală a filmului se va face joi, 28 octombrie la Sala Palatului. Intrarea este deschisă publicului, preţul unui bilet fiind de 5 lei. Din 29 octombrie, filmul va putea fi văzut în cinematografele selectate.

Trailer 1 de Adrian Sitaru

Traier 2 de Marian Crişan

Trailerele 3 şi 4 de Radu Jude

Articole despre Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu
Trailer Cannes 2010 : Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu ( Andrei Ujica, 2010)
Interviu Andrei Ujică pentru New York Times
Documentarul lui Nicolae Ceauşescu ajunge în cinematografe

Greu de pensionat şi Demon vin în cinematografe într-un weekend mai uşurel

2010-10-17T12:29:00.001+03:00

Premierele acestei săptămâni sunt cea mai recentă adaptare după benzi desenate ‚Red / Greu de pensionat’, horror-ul aşa-zis claustrofobic ‚Devil’ şi animaţia ‚Alpha and Omega’.

‚Red’, tradus în română ‚Greu de pensionat’, este bazat pe benzile desenate cu acelaşi nume. Filmul spune povestea lui Frank Mosses ( Bruce Willis), un fost agent CIA pensionat, pe care un asasin încearcă să îl ucidă. Încercând să afle cine îi doreşte moartea, acesta se întoarce spre fosta sa echipă. Din aceasta face parte şi oscarizata Helen Mirren, aici pe post de ucigaşă.

‚Devil / Demon’ este scris de M Night Shyamalan, dar regizat de John Erick şi Danny Dowdle, care au semnat şi horror-ul ‚Quarantine’. În film, un grup de persoane sunt prinşi într-un lift în care îşi va face apariţia şi diavolul. Sună a film claustrofobic cu ceva minim potenţial, dar criticii nu au fost foarte zguduiţi de el.

‚Alpha and Omega’ este o nouă animaţie în 3D, ce nu a reuşit exact să câştige criticii şi nici publicul. Lupii arată însă bine, la fel cam ca toate personajele animate.

Tot în cinematografe mai puteţi vedea Piranha 3D, Wall Street 2 şi Nuntă în Basarabia.

Documentarul lui Nicolae Ceauşescu ajunge în cinematografe

2010-10-17T12:08:00.002+03:00

Deja a doua oară în acest an, cu toate că în documentarul ‚Kapitalism, reţeta noastră secretă’ fostul dictator român era doar un personaj secundar, dar care mai că stârnea mai multă popularitate decât afaceriştii capitalişti ai României, Nicolae Ceauşescu ajunge în cinematografele din România. În documentarul ficţional ‚Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu’ acesta nu mai lasă pe nimeni ( nici pe Elena Ceauşescu?) să îi ia titlul de personaj principal.

Prezentat în premieră mondială în cadrul festivalului de la Cannes în luna mai a acestui an, filmul lui Andrei Ujică a primit cronici răsunătoare din partea criticilor străini cu foarte multe ocazii, iar micul trailer lansat chiar în aceeaşi perioadă e atât de funcţionabil încât e posibil ca aici să avem filmul românesc al anului. Vom vedea asta din 29 octombrie, atunci când ‚Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu’ îşi face în sfârşit intrarea, de foarte mult timp aşteptată, în cinematografele din România.

Articole recomandate
Trailer Cannes 2010 : Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu ( Andrei Ujica, 2010)
Interviu Andrei Ujică pentru New York Times
Filme româneşti în 2011

Filme româneşti în 2011

2010-10-09T12:00:00.003+03:00

Anul 2010 a fost un an foarte bun pentru cinematografia românească şi spun asta chiar înainte ca alte 3 ( poate chiar 5) filme româneşti să ajungă pe marile ecrane româneşti, de la festivalurile din lumea întreagă. ‚Medalia de onoare’, ,Aurora’, ,Europolis’ şi opţional ‚Portretul luptătorului la tinereţe’ şi ‚Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu’ vor mai ajunge în cinematografele româneşti în următoarele 3 luni. Apoi vine 2011, un an în care criza economică s-ar putea să îşi arate şi efectele cinematografice. Poate însă e prea devreme pentru asta.

Iată ce filme româneşti ar putea apărea în 2011.

Pentru că 2010 a fost un an atât de aglomerat nu e de mirare că unii distribuitori au preferat să aştepte pentru a lansa filme cu succes în diferite festivaluri.

‚Periferic’şi ,Bună, ce faci?’, filme ce au primit aprobarea criticilor de la Locarno şi de la Tiff ar putea fi exemplele cele mai clare.

‚Mănuşile roşii’, în regia lui Radu Gabrea, nu pare nici el să se grăbească să ajungă în cinematografe, deşi a fost prezentat în avanpremieră în cadrul evenimentului ‚Noaptea albă a filmului românesc’.

,Copilăria lui Icar’ în regia lui Alexandru Iordănescu, un film cu Guillaume Depardieu, ‚Tatăl fantomă’, primul film dintr-o trilogie semnată de Lucian Georgescu, documentarul ‚Dacia, dragostea mea’, al doilea film al lui Dan Chişu ‚Ursul’ şi ‚Tanti’ a lui Şerban Marinescu sunt filme finalizate, care aşteaptă ocazia de a se arăta ( rapid?) publicului.

‚Burta Balenei’ în regia Anei Lungu şi Anei Szel a fost selectat anul acesta la Locarno, iar ‚Despre alte mame’ a avut succes festivalier în Rusia.

‚Un Balon în formă de inimă este’ a devenit ‚Loverboy’. Al doilea film de lung metraj pentru Cătălin Mitulescu, care a debutat cu promiţătorul ‚Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii’ şi care a produs cel mai important succes de box office autohton anul acesta ‚Eu când vreau să fluier fluier’, filmul prezintă povestea unui orfan care se îndrăgosteşte de o fată pe care o bănuieşte de uciderea unui bătrân. Acelaşi Cătălin Mitulescu lucrează şi la ‚El Rumano’, povestea unui român singuratic de 47 de ani ce se întoarce în România după 25 de ani în Spania.

‚Alice în ţara tovarăşilor’ al lui Nae Caranfil ar putea apărea şi el în 2010. Povestea vă va fi familiară dacă aţi văzut documentarul lui Alexandru Solomon ‚Marele jaf comunist’. Acum ea se întâlneşte cu ficţiunea.

Chiar dacă ‚Portretul luptătorului la tinereţe’ are o dată incertă de lansare ( ceea ce l-ar putea trece pe lista de 2011), ,Principii de viaţă’, următorul film al regizorului Constantin Popescu Junior este deja gata şi a început turul festivalurilor cu San Sebastian. Vlad Ivanov va fi actorul din rolul principal, un bărbat de 40 de ani cu o viaţă de studiat într-un film minimalist.

Proiect finanţat de CNC, ,Toată lumea din familia noastră’, al doilea lungmetraj al lui Radu Jude după amuzantul ‚Cea mai fericită fată din lume’ spune povestea unui bărbat care după ce pierde custodia fiicei sale de 5 ani, o răpeşte pentru a pleca în vacanţă.

A treia comedie a lui Sergiu Nicolaescu ‚Ultimul corupt al României’ continuă să satirizeze viaţa politică din România, satirizare începută cu ‚Poker’. Cum nu ne aşteptăm ca filmul să treacă prin festivaluri, nu e imposibil ca proiectul finanţat de CNC să ajungă în cinematografe chiar în 2011.

Celelalte proiecte finanţate de CNC probabil vor aştepta până în 2012 pentru a ajunge în cinematografe, trăgând speranţe pentru un premiu la festivalurile importante.

2011 rămâne astfel incert, cu toate că va fi anul în care vom vedea dacă această evoluţie din ultimii ani va continua sau se va diminua.

Articole recomandate
Filmele româneşti ale anului 2010
Comedii româneşti : filme la care se râde româneşte. Un top 10
Primul film românesc de lung metraj Independenţa României

Recenzie Contesa însângerată (2009)

2010-10-09T11:55:00.002+03:00

Negreşit, prima impresie pe care ţi-o lasă orice mică ştire, mic trailer despre ‚The Countess / Contesa însângerată’ e cea a unui film puternic feminist. Şi asta e şi prima impresie pe care personajul interpretat de drăguţa Julie Delphy, contesa Erzebet Bathory ne-o lasă şi în primele minute din film, când după moartea soţului său se dovedeşte mai mult decât capabilă să negocieze cu regi, să dea replica unor bărbaţi frustaţi de averea de care dispune şi bineînţeles să îşi organizeze financiar viaţa.

Dar femeia aceasta puternică şi stilată se dovedeşte incapabilă de a suferi o decepţie în dragoste şi pune pe seama vârstei sale presupusa fugă a amantului cu mult mai tânăr. Iar, prin calitatea sa de stăpână nervoasă într-o zi îşi varsă nervii pe una dintre servitoare. Şi atunci ţâşneşte sângele pe chipul său, iar în oglindă ea vede efectul în obrajii săi. Iar încet totul devine o dependenţă, care trebuie să se sfârşească tragic. Ea însă rosteşte în faţa celui iubit cuvinte de nevinovăţie, lăsând să se înţeleagă un complot cauzat de invidie din partea unui bărbat.

Lucru cât se poate de posibil în realitate, presupusele fapte îngrozitoare ale contesei fiind foarte controversate din punct de vedere istoric. Dar într-un film în care acţiunile ei sunt vizibile şi repetate, faptul că în final bărbatul care teoretic a cauzat această reacţie puternică nu e lăsat să vadă, să se convingă şi să ne spună, dă dovadă de neinspiraţie.

Iar multe alte lucruri sunt neinspirate în acest film, care devine neinteresant la un moment dat, fără să mai revină. Actriţa româncă Ana Maria Marinca apare într-un rol secundar, dar singura interpretare care spune ceva e cea a eroinei Julie Delphy, care semnează şi regia acestei poveşti mai degrabă anti feministe şi uşor plictisitoare.

Pe Ana Maria Marinca aţi mai putut-o vedea şi în Storm.

Contesa însângerată are competiţie feminină mare în cinematografe

2010-10-09T11:47:00.003+03:00

Premierele acestei săptămâni includ drama de epocă ‚The Countess / Contesa însângerată’, a doua parte din seria Millenium ,Fata care s-a jucat cu focul’ şi revenirea Juliei Roberts cu ‚Eat Pray Love’.

‚The Countess’ în regia lui Julie Delphy, care interpretează şi rolul principal, prezintă povestea adevărată a unei contese a cărui istorie o putea uşor transforma în partenera lui Dracula. Dar nu aşa a fost să fie, iar acest film nu pare a apela la publicul pasionat de filme horror, ci de filme feministe. Contesa Bathory a intrat în istorie drept o fiinţă de o cruditate malefică, datorită presupunerilor că aceasta se hrănea cu sânge de virgine, crezând astfel că nu va îmbătrâni. Actriţa româncă Ana Maria Marinca are un rol secundar.

‚Eat Pray Love’, adaptarea pentru marele ecran a best seller-ului lui Elizabeth Gilbert, ne-o readuce în atenţie pe regina neîncoronotă a filmelor romantice Julia Roberts. Filmul, despre o femeie care porneşte într-o călătorie în care se redescoperă, a fost primit în general cu cronici negative spre mixte, atacând eroina principală mai ales cu însuşirea de „narcisistă”.

Tot din 15 octombrie intră în cinematografe şi ‚The Girl who played with fire / Fata care s-a jucat cu focul’. Pasionaţii de animaţie se pot bucura, fiindcă Anim’est 2010 continuă până pe 17 octombrie la Bucureşti, urmând ca între 22 şi 24 octombrie festivalul să se mute la Cluj.

Pasionaţii de IMAX pot vedea şi ei un nou film la dimensiuni mari. Acesta este ‚Galapagos’ un film documentar din 1999. Cei care aşteaptă titluri mai recente mai au de aşteptat până pe 17 decembrie când ‚Tron Legacy’ va putea fi vizionat şi el în IMAX 3D.

Tot în cinematografe mai puteţi urmări şi Wall Street 2, Nuntă în Basarabia sau Inception.

Filme de la Cannes la Bucureşti la cinema Studio

2010-10-09T10:55:00.002+03:00

Extras din comunicatul de presă

Filmele premiate cu cele mai importante distincţii la ediţia din acest an a prestigiosului festival vor putea fi vizionate în premieră absolută în Bucureşti
Întâlniri cu regizori străini premiaţi la Cannes şi proiecţii în premieră ale unor filme care au rulat anul acesta la festivalul de pe Coasta de Azur - acestea sunt câteva dintre surprizele primei ediţii a evenimentului Les Films de Cannes à Bucarest.
Între 15 şi 21 octombrie, la cinema Studio din Capitală vor fi proiectate, în premieră în România, mai multe pelicule selecţionate în competiţia prestigiosului festival.
Selecţia a fost realizată chiar de Thierry Frémaux, delegatul general al festivalului de la Cannes, care va fi prezent la eveniment şi va introduce filmele din program. Thierry Frémaux va susţine şi un masterclass pentru studenţii facultăţilor de film din Bucureşti.
Despre filmele lor vor vorbi şi invitaţii speciali ai festivalului, regizorii Gaspar Noé (Enter the Void), Kornél Mundruczó (Tender Son. The Frankenstein Project), Sergei Loznitsa (My Joy). La sfârşitul proiecţiilor, publicul le va putea pune întrebări regizorilor, în sesiuni de întrebări şi răspunsuri.
Kornél Mundruczó şi Sergei Loznitsa au filmat în ţara noastră sau au colaborat deja cu cineaşti români. În 2008, Mundruczó a concurat la Cannes cu Delta, o peliculă filmată în Delta Dunării, iar Loznitsa a lucrat la filmul My Joy cu directorul de imagine Oleg Mutu şi actorul Vlad Ivanov.
Manifestarea se va deschide vineri, 15 octombrie, cu o proiecţie-eveniment: premiera naţională a peliculei care a câştigat Palme d’Or anul acesta, Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives, în regia thailandezului Apichatpong Weerasethakul, unul dintre cei mai apreciaţi cineaşti asiatici ai momentului. Filmul preferat al lui Tim Burton, preşedintele juriului din acest an, este povestea unui om care, în apropierea morţii, îşi revede vieţile anterioare, ghidat de fantoma soţiei sale.
Les Films de Cannes à Bucarest aduce pe ecranele româneşti şi drama care şi-a adjudecat Marele Premiu la Cannes, Des Hommes et des Dieux, în regia lui Xavier Beauvois. Propunerea Franţei la Oscarul pentru cel mai bun film străin, pelicula inspirată dintr-un fapt real – asasinarea a opt călugări francezi în Algeria – va avea parte de o proiecţie de gală la Opera Naţională din Bucureşti luni, 18 octombrie.
Programul evenimentului este completat de filmul care a luat premiul pentru regie la Cannes, Tournée, regizat de actorul Mathieu Amalric.
Pe lângă titlurile străine, Les Films de Cannes à Bucarest pregăteşte un program-supriză cu filme româneşti care au ajuns, de-a lungul timpului, pe ecranele celebrului festival.
Evenimentul este organizat de casa de distribuţie Voodoo Films, în parteneriat cu Ambasada Franţei la Bucureşti şi Institutul Francez din Bucureşti, cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei, al Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional şi al Editurii Video - şi în colaborare cu distribuitorul Independenţa Film.
Programul complet al proiecţiilor va putea fi consultat începând cu 11 octombrie pe site-ul manifestării, www.filmedefestival.ro.

Articole recomandate

Comedii româneşti : filme la care se râde româneşte. Un top 10

2010-10-03T10:52:00.009+03:00

Filmul de comedie românesc pare astăzi pe cale de dispariţie, dar nu este. 3 filme româneşti de comedie au fost lansate în 2010. Din păcate, nu s-a prea râs la ele. Avem însă numeroase rezerve în cinematografia românească de dinainte de 1989, dar şi de după. Iată 10 filme româneşti la care românii pot râde.

O noapte furtunoasă (1943)

Filmul lui Jean Georgescu a fost nedreptăţit mulţi ani după lansare, din pricina unor jocuri de culise, dar comedia inspirată de piesa lui Ion Luca Caragiale a răzbit în timp, ceea ce nu se poate spune despre multe filme româneşti din acea perioadă. Lumea de dinainte de primul război mondial niciodată nu a fost surprinsă mai bine decât în această adaptare pe peliculă.
Din păcate filmul stă foarte slab pe partea tehnică. Se vede asta şi, mai ales, se aude, dar neajunsurile tehnice pot fi trecute cu vederea în favoarea noutăţilor pe care pare că le aduce de atunci. Filmul rămâne cea mai bună adaptare a unei piese de teatru a autorului român.

Seria Brigada Diverse

Când ‚Brigada Diverse intră în acţiune’, căpitan Panait ( Toma Caragiu), plutonierul Căpşună ( Sebastian Papaiani), sergentul Cristoloveanu ( Dumitru Furdui), Gogu ( Dem Rădulescu), Trandafir ( Puiu Călinescu), Patraulea ( Jean Constantin) şi câinele Costel asigură comedia. Trilogia românească a făcut publicul român să râdă cel mai tare şi cel mai mult ( sunt 3 filme), dar mai important a lăsat acestuia nişte personaje emblematice. Filmele au o problemă : structura. Fiecare din cele 3 părţi sunt împărţite în alte două părţi, la jumătate renunţându-se la un caz, moment în care începe rezolvarea altuia, fără ca între cele două să existe altă legătură decât personajele. Prin această formulă, fiecare film îşi pierde din tensiune, mai ales în cele două continuări.

Astă seară dansăm în familie (1972)

Filmul în regia lui Geo Saizescu despre escrocii sentimentali Temistocle T Temistocle ( Dem Rădulescu) şi Alecu A Alecu ( Sebastian Papaiani) ce fac declaraţii foarte convingătoare, inclusiv muzicale, a fost relansat anul acesta în cinematografele din România, dispărând destul de repede dacă nu aţi fost foarte atenţi. Este una din comediile de aur ale cinematografiei româneşti, nu degeaba se află în această listă. Dem Rădulescu şi Sebastian Papaiani sunt pur şi simplu uimitori.

Nea Mărin Miliardar (1979)

Amza Pelea este Nea Mărin, un om de la ţară ajuns la mare pentru a fi confundat cu un miliardar a cărui fată a fost răpită. Prima comedie a lui Sergiu Nicolaescu nu se compară nicicum cu mediocrul ‚Poker’. Încurcăturile prin care personajele trec, vor crea multe, multe râsete.

O scrisoare pierdută (1982)

Prima dintre capodoperele teatrului românesc distribuită alături de Dilema Veche, această piesă de teatru filmată s-ar putea să nu ofere atât de multe râsete şi să îţi prezinte altfel personajele citite, dar vizionarea sa nu poate fi decât un mare câştig datorită numelor din distribuţie. Iar similitudinile între subiect şi viaţa reală reprezintă cel mai bun exemplu al genialităţii autorului.

Asfalt Tango (1995)

Chiar dacă regizorul Nae Caranfil a declarat că se simte cel mai distant de acest film, ,Asfalt Tango’ e foarte posibil să fi creat primele râsete din sălile de cinema româneşti de după 1989. Povestea unui soţ ( Mircea Diaconu) părăsit de soţie în favoarea unui loc de muncă în străinătate nu va fi doar dramatică atunci când acesta va fura o maşină şi va porni la drum după autobuzul ce se îndreaptă către graniţă, în care se află aceasta, împreună cu alte 10 fete şi ele dornice de a munci în străinătate. Soţul câştigă mult mai rapid însă admiraţia acestor fete şi a viitoarei lor şefe din Franţa ( Charlotte Rampling) decât a soţiei. Toţi actorii sunt extraordinari, iar declaraţia de undeva ( nu mai ştiu de unde) a lui Charlotte Rampling că „Nae Caranfil este Woody Allen din Europa de Est” nu pare o exagerare.

Filantropica (2002)

Cu acelaşi Mircea Diaconu în regia aceluiaşi Nae Caranfil, unul din cele mai de succes filme post decembriste româneşti, „Filantropica” e cea mai bună comedie de după 1989. Povestea este a unui Ovidiu, profesor de limba şi literatura română, scriitor ocazional, necăsătorit, încă locuind cu părinţii, un bărbat care intră în lumea cerşetoriei pentru a da de banii pe care şi-i dorea de mult şi pe care îi cheltuie cu presupusa soră a unui elev cu probleme. Gheorghe Dinică face unul din rolurile carierei sale într-un film la care s-ar putea ca alţii decât românii să nu poată râde. Noi s-ar putea să nu ne mai oprim.

Amintiri din Epoca de Aur 1 : Tovarăţi, frumoasă este viaţa (2009)

Alcătuit din mai multe scurtmetraje având la bază legende de dinainte de 1989, prima parte din ‚Amintiri din Epoca de Aur’ e cea amuzantă, a doua fiind mai dramatică. Filmul a câştigat premiul Gopo anul acesta pentru cele mai bune încasări ale unui film românesc în 2009.

Un top 10 :
1. Astă seară dansăm în familie
2. Filantropica
3. Brigada Diverse intră în acţiune
4. Asfalt Tango
5. Nea Mărin miliardar
6. O noapte furtunoasă
7. Amintiri din Epoca de Aur 1 : Tovarăşi, frumoasă este viaţa
8. B D în alertă
9. O scrisoare pierdută
10. B D la munte şi la mare

Recenzie Wall Street 2 (2010)

2010-10-03T10:41:00.002+03:00

Recenta criză economică mondială i-a oferit lui Gordon Gekko scuza perfectă pentru a-şi face revenirea în ‚Wall Street : Money Never Sleeps / Wall Street 2 : Banii sunt făcuţi să circule’. Celebra sa replică de susţinere „Lăcomia este bună” continuă să îşi arate efectele. Sigur, poate / mai degrabă ( că) ea nu este decât cel mai bun şi cel mai scurt rezumat pentru efectele acumulate de pe Wall Street, locul în care banii sunt făcuţi să circule.

„Lăcomia nu este doar bună, acum este şi legală” adaugă în această continuare Gordon Gekko, acum doar un scriitor de succes şi un alt comentator de la televiziunile specializate. Chiar dacă în afara terenului de joc, acesta pare mai „nedormit” ca niciodată când vine vorba de a-i da sfaturi viitorului său ginere Jake ( Shia LaBeouf), care prin apropierea de acesta, încalcă dorinţele iubitei Winnie ( Carey Mulligan), certată cu tatăl.

Astfel, revenirea lui Gordon Gekko se transformă dintr-un film despre economie într-o dramă de familie, în care interacţiunile mai niciodată nu ajung să captiveze. Dar nici nimic deranjant, prea emoţional, prea prost creat nu se întâmplă, motiv pentru care cele două ore vor trece fără mari dificultăţi.

Cu surprize bune, uneori foarte folositoare, alteori predictibile, acest film regizat de mereu politicul Oliver Stone eşuează în a oferi o imagine mai clară crizei în care ne aflăm, dar personajul lui Gordon Gekko întotdeauna are ceva de spus cu convingere prin Michael Douglas, iar uneori doar de această convingere avem nevoie pentru a nu avea probleme cu dormitul în sala de cinema, de aceea acest film funcţionează foarte bine ca divertisment. Pentru mai multe, se pot încerca nişte cărţi de economie sau despre lăcomie.

Stanley Kubrick anti război, anti armată

2010-10-03T10:38:00.003+03:00

Doar cu aproximativ două minute înainte de final pentru prima oară pe ecran în filmul de o oră şi jumătate îşi face apariţia o femeie, care fredonează un mic cântecel. Femeia e de origine germană, cântecelul fredonat de asemenea, auditoriu e format însă exclusiv din soldaţi francezi, care poate ca şi mine nu înţeleg nimic din cuvintele rostite. Reacţia însă există şi vine pentru prima oară, dincolo de cuvinte, emoţional.

‚Paths of Glory’ la o privire îndepărtată nu arată altfel decât alte filme anti-război, iar percepţia nu se schimbă nici de la o privire mai apropiată. Mesajul e foarte puţin diferit, adăugând apelului anti-război şi unul anti- armată, prin portretizările negative ale celor aflaţi în grade superiore. Aceştia vorbesc în procente despre vieţile celorlalţi soldaţi, negociază poziţii ierarhice prin atacuri periculoase, vorbesc despre curaj şi patriotism din ultima linie a frontului şi condamnă soldaţi din prima linie la moarte.

E un ton diferit a cărui reacţie bineînţeles e una negativă din partea autorităţilor. Astfel, statul francez încearcă împiedicarea lansării filmului, iar cel german se aliază în semn de solidaritate.

De cealaltă parte, ,Paths of Glory’ este primul mare succes de critică a lui Stanley Kubrick. Şi mai mult, Kirk Douglas face unul din cele mai importante roluri din carieră prin portretizarea unui colonel ce îşi asumă rolul de avocat al apărării pentru trei soldaţi ce riscă condamnarea de Curtea Marţială.

Ca şi ‚Nimic nou pe frontul de vest’, ,Paths of Glory’ este bazat pe o operă literară, semnată de Humphrey Cobb, cu succes moderat la lansare. Stanley Kubrick a citit cartea în tinereţe şi a revenit asupra ei, realizând unul din cele mai importante filme anti-război, posibil unic în tonul său.

Articole recomandate

Rezerve, bufniţe şi o nouă Eva ajung în cinematografe

2010-10-03T10:19:00.003+03:00

Premierele acestei săptămâni includ comedia de acţiunea ‚The Other Guys / Agenţi de rezervă’, cel mai recent film de animaţie hollywoodian ‚Legende din regatul bufniţelor’ şi ‚Eva’. Mult mai bune decât toate pare a fi Anim’est.

‚The Other Guys’ este noua comedie de acţiune cu Mark Walhberg şi Will Ferrell, primită cu destul de bune cronici din partea criticilor americani şi aleasă şi de publicul american la lansarea sa din vară. Cei doi actori din rolurile principale interpretează doi detectivi contabili, ce în sfârşit au ocazia să îşi arate talentele de eroi.

‚Legende din regatul bufniţelor’, în original ‚Legends of the guardians’ intră în regim de avanpremieră din 6 octombrie, urmând ca două zile mai târziu să poate fi vizionat la preţurile normale. Filmul prezintă povestea unei bufniţe ce are parte de o mulţime de aventuri după ce fratele său alege să păstreze cuibul doar pentru el.

‚Eva’ sau ‚Povestea unui secol’ este regizat de românul Adrian Popovici, care e inclus şi în lista de scenarişti. Producţie românească în limba engleză, filmul prezintă povestea unei Eva de 16 ani care se îndrăgosteşte de un tânăr mereu plecat. De aceea, când acesta se întoarce, Eva este căsătorită şi mult mai matură.

Pe lângă Anime’Fest, continuă şi festivalul RO IFF 2010, la ale cărui proiecţii intrarea este gratuită.

Alte 3 filme pe care le poţi vedea în cinematografe sunt Marţi după Crăciun, Americanul şi Morgen.

Primul film făcut

2010-10-03T10:05:00.004+03:00

Dacă v-aţi întrebat vreodată care este primul film făcut, răspunsurile sunt :

1878 – The Horse in Motion de Eadweard Muybridge

1888 – Roundhay Garden Scene de Louis Le Prince

Astăzi cu dificultate mai putem numi filme producţii de 2 secunde, dar de acolo a pornit arta cinematografică, iar asta e important.

Dracula în film. 5 filme de referinţă despre contele sugător de sânge

2010-09-25T19:37:00.007+03:00

În toată istoria cinematografiei este dificil de găsit un personaj care să fi avut în permanenţă un rol atât de important în a defini un gen mai mult decât contele din Transilvania, creat iniţial pentru lumea literaturii de Bram Stoker în romanul său cult ‚Dracula’. Personajul său a pornit de la a fi un alt ciudat din epoca expresionistă germană, dar ciudatul şi-a arătat puterile, iar căutând să evolueze, a stabilit elementele definitorii ale filmelor cu vampiri.

Puterea sa s-a găsit în personajul creat iniţial de Bram Stoker, dar a fost necesară şi mâna unor adevăraţi profesionişti, care au căutat să exploreze lumea nemuritorului în moduri diferite pentru a impresiona vizual. În cele 5 titluri prezentate în acest articol, Dracula este un ciudat, un clasic, un personaj secundar, un muribund şi un romantic.

Nosferatu, eine Symphonie des Grauens (1922)

Atunci când legendarul regizor F W Murnau a vrut să regizeze un film inspirat de opera definitorie a lui Bram Stoker, ambiţiile artistului aproape nu au putut trece de cerinţele văduvei scriitorului, care din cauze neclare ( poate financiare, poate de altă natură) a refuzat să îi acorde acestuia drepturile de ecranizare ale aventurilor vampirului din Transilvania. Dar F W Murnau nu s-a lăsat descurajat şi a găsit o soluţie de compromis. A schimbat numele contelui şi a modificat foarte puţin povestea. Astfel contele Dracula a devenit contele Orlok / Nosferatu.

Din păcate pentru el şi pentru studioul care a produs filmul, acoperirea nu a fost îndeajuns de convingătoare. De aceea, după lansarea filmului, producătorii au pierdut un proces, aspect care ar fi trebuit să ducă la distrugerea tuturor copiilor acestuia. Asta nu s-a mai întâmplat din fericire, iar azi această primă variantă cinematografică a poveștii lui Dracula este punct de referinţă pentru lumea cinematografică.

Departe de vampirii zilelor noastre, Nosferatu îşi defineşte singur personalitatea, devenind o creatură a mişcării expresioniste. În interpretarea lui Max Schrek, contele este ciudat, deformat, inuman, prea puţin stilatul intelectual prezentat astăzi. Pe coridoarele castelui umbrele sale se vor juca cu personajele, iar ridicarea din coştiug va influenţa genul, dar multe elemente lipsesc, întocmai ca şi groaza.

Dracula (1931)

Nici în prima variantă oficială a lui ‚Dracula’ groaza nu va fi foarte convingătoare, ba posibil va lipsi şi aici. Dar privirea hipnotizatoare a lui Bela Lugosi răzbate în timp şi mai lasă încă un sentiment ciudat asupra publicului. Cu siguranţă mulţi actori extraordinari au putut să îl interpreteze pe contele sugător de sânge şi au făcut-o excelent ( nu toţi, dar unii fără îndoială). Bela Lugosi însă nu a avut niciodată adversar. În regia lui Tod Browing, în această variantă cinematografică contele Dracula ni se arată precum „un animal sălbatic”, rece, îngheţat, dar totuşi cuceritor, stilat, dincolo de privirea sa insistentă, sau poate tocmai datorită privirii sale. Finalul este grăbit. Dar, repetându-mă, nimeni nu e ca Bela Lugosi.

Horror of Dracula (1958)

În cea mai apreciată variantă britanică, prima dintr-o serie propusă de Hammer Film Productions, povestea îşi ia libertăţi care nu se fructifică. Dracula devine doar un personaj secundar, un anti erou ce trebuie învins de bine, adică de doctorul Van Helsing ( Peter Cushing). Christopher Lee, actorul care poartă mantia contelui, are de spus mai puţine replici decât un Arnold Schwarzenegger în ‚Terminator’. Magia lipseşte aproape integral într-un film în care vampirismul este o boală comparabilă cu dependenţa de droguri. Muzica convingătoare şi stilistica interesantă acompaniaza culoare roşie a sângelui lăsată pe gâturile victimelor ca părţi importante ale acestei adaptări nereuşite.

Filmul este însă în general foarte bine primit de critică.

Blood for Dracvla / Dracula în căutare de sânge de virgină (1974)

Dacă mai mult sau mai puţin, fiecare din cele 3 variante prezentate până acum adaptează pentru marele ecran povestea scrisă de Bram Stoker, în versiunea din 1974 regizată de Paul Morrisey şi produsă de Andy Warhol, doar numele personajului principal se mai păstrează. De altfel, dacă am zis Paul Morrisey şi Andy Warhol este clar că nu putem să avem cerinţe clasice faţă de personaj. Pentru ei conservatorismul cinematografic înseamnă banalitate, impunere non-artistică, ceea ce ar putea pune filmul în conflict cu fanii personajului clasic.

Filmul este însă departe de a fi singurul care aduce personajul în afara poveştii lui Bram Stoker, iar asta decât a ajutat istoria acestui personaj, aici interpretat de actorul cult Udo Kier. Cu accent, bătrân, bolnav şi însetat de sânge de virgină, contele Dracvla pare mai degrabă neajutorat, decât înfricoşător. Preferă ca loc de odihnă clasicul coştiug, dar nu se poate transforma în lilieci sau lupi. Se poate plimba şi pe timpul zilei, dar asta nu e activitatea favorită a acestuia. Nemuritorului i s-au luat toate elementele care au stârnit pasiunea multor cititori / cinefili, fiind lăsat la mâna celorlalte personaje.

Fanii independentului, experimentalului, avangardistului vor fi cuceriţi de la prima scenă. Filmul cult ne aduce un alt Dracula, unul care nu caută să îngrozească, ci să amuze şi reuşeşte foarte bine să facă asta.

Bram Stoker’s Dracula (1992)

Cel mai cunoscut Dracula de publicul de azi e cel creat de Francis Ford Copolla în filmul din 1992, care l-a salvat pe regizor de la faliment. Posibil cel mai complex film în jurul personajului, sigur din lista de 5, Dracula se întoarce la Bram Stoker şi găseşte în carte elementele necesare pentru a fi şi un ciudat, şi un monstru, şi un romantic.

În interpretarea lui Gary Oldman, Dracula îşi prezintă originile, istoric neadevărate. E Vlad Ţepeş al României care îşi învinge duşmanii, dar îşi pierde soţia iubită, eveniment ce îl face să renunţe la Dumnezeu. Este apoi un conte care vrea să se mute în Anglia fără să îi cunoaştem motivul, pentru a o redescoperi într-o fotografie a avocatului Jonathan Harkan ( Keanu Reeves) pe Mina ( Winona Ryder), fosta sa soţie. E un prinţ din Carpaţi, ce îşi recucereşte iubita, merge la filmele fraţilor Lumiere, dar şi un monstru care se hrăneşte cu sânge.

Câştigător a 3 premii Oscar, filmul din 1992 e complet. Roşu există, monstru există, omul există, erotismul există. E cea mai romantică versiune a poveştii, dar şi cea mai înfricoşătoare.

Iar dacă tot şi-a găsit nişte origini în România, e plăcut să îl auzi pe acesta vorbind şi limba sa, româna.

Alte filme cu Dracula
Dracula’s Daughter (1936)
Son of Dracula (1943)
House of Dracula (1945)
Abbot and Costello meet Frankestein (1948) – Bela Lugosi în rolul contelui Dracula
The Brides of Dracula (1960)
Dracula : Prince of Darkness (1966)
Dracula Has Rissen from the grave (1968)
Taste the blood of Dracula (1969)
Scars of Dracula (1970)
Dracula AD 1972 ( 1972)
The Satanic Rites of Dracula (1973)
Nosferatu: Phantom der Nacht (1979)
Dracula (1979)
Dracula : Dead and loving it (1995)
Dracula 2000 (2000)

Un personaj complet, Dracula ghidează de ceva vreme vampirii. În ultima perioadă aceştia s-au mai răzvrătit, uneori cu folos, alteori făcându-ne să ne dorim un nou Dracula, care să amintească tuturor cine e creatorul lor. Până vine, lista de filme cu contele sugător de sânge e destul de mare.

Top 5 filme cu Dracula
1. Blood for Dracla (1974)
2. Dracula (1992)
3. Dracula (1931)
4. Nosferatu (1922)
5. Horror of Dracula (1958)

Capodoperele teatrului românesc pe DVD cu Dilema Veche

2010-09-25T18:45:00.000+03:00

Începând de joi, 23 septembrie, în fiecare săptămână, împreună cu revista Dilema Veche, puteţi cumpăra colecţia intitulată „Capodoperele teatrului românesc". Colecţia este deschisă de ‚O scrisoare pierdută’, varianta din 1982.

Programul apariţiilor DVD-urilor din colecţie este următoarul :

O scrisoare pierdută pe 23 septembrie
Gaiţele pe 30 septembrie
Conu Leonida faţă cu reacţiunea pe 7 octombrie
Titanic Vals pe 14 octombrie
Take, Ianke şi Cadar pe 21 octombrie
O noapte furtunoasă pe 28 octombrie
Visul unei nopţi de iarnă pe 4 decembrie
Doctor fără voie pe 11 noiembrie

Preţul ziarului împreună cu un DVD este de 10,99 lei.

Recenzie The Girl who kicked the hornet’s nest / Castelul din nori s-a sfărâmat (2009) - Finalul trilogiei Millenium

2010-09-19T13:29:00.003+03:00

Cel mai lung film din seria suedeză Millenium îşi face simţită „bătrâneţea” în prima oră. Cât de multe răsturnări de situaţie programate mai putem lua pentru a afla într-un final cine e Lisbeth Salander şi pentru a o vedea încă o dată pe Noomi Rapace într-un rol care ar trebui să reprezinte startul unei cariere fulminante? Aproximativ 148 de minute.

‚The Girl who kicked the hornet’s nest / Castelul din nori s-a sfărâmat’ funcţionează într-o primă fază mai greu decât primele două părţi ale trilogiei, fiindcă de această dată eroina se află într-un spital, unde îşi vindecă rănile căpătate în partea a doua, pentru ca apoi să fie transferată la închisoare. Nu este exact spaţiul în care Lisbeth Salandar să nu poate face nimic, mai ales dacă un doctor cumsecade uşor cucerit de fata cu dragonul tatuat pe spate căreia îi cam salvase viaţa, îi lasă la îndemână un aparat electronic foarte familiar.

Dar totuşi nu face prea mult. Cea mai mare parte din timp Mikael Blomkvist ( Michael Nygvist) încearcă să adune problele necesare pentru a ajuta apărarea lui Lisbeth, dar şi pentru a lansa un număr incendiar al revistei Millenium. Dar nu va fi atât de uşor, mai ales că probele trebuiesc căutate printre grupări secrete formate din spioni cu planuri conspiraţionale mai mult decât obscure.

Ameninţări destinate acestuia şi echipei sale nu îl opresc în a continua cercetarea sa, dar pericolul cu care acesta se confuntă nu e atât de interesant precum pericolele cu care s-a confuntat Lisbeth Salander în primele două părţi, în care nu ştiam cine e.

La nivel direct, răspunsul la întrebarea „cine e Lisbeth Salander” ne-a fost confirmat în a doua parte şi nu mai rămâne nimic nou de adăugat. La nivel indirect, emoţional, personajul al cărui machiaj a devenit pasiunea multora, cu toate că nu e rezultatul unei noi mode, are ceva de arătat în timp ce se plimbă prin mâinile societăţii, justiţiei. E un mediu familiar de la care s-a obişnuit să primească numai nedreptate şi pe care îl tratează cu răceală şi cu măşti. Dar dacă de data asta va fi diferit? Dacă vorbele sale ar fi luate drept adevărul care ştim că este? Coşmarul poate s-ar încheia.

Nu pe atât de energic precum partea a doua, a treia şi ultima parte a ecranizărilor după seria Millenium începe neconvingător, dar are şansa de a experimenta emoţiile cele mai puternice ale lui Lisbeth Salander. Obligată să primească ajutor, ea este nevoită să se deschidă. Dar deschiderea nu e uşoară, ceea ce o face şi mai interesant de urmărit. Pentru o serie care nu a reuşit să se desprindă de sintagma „plăcere vinovată”, filmul aduce final chiar potrivit.

Trailer

Articole recomandate
Recenzie The Girl with the dragon tattoo / Bărbaţi care urăsc femeile (2009)
Recenzie The Girl who played with fire / Fata care s-a jucat cu focul (2009)
Recenzie film : The Book of Eli / Cartea lui Eli (2010)

Fata care s-a jucat cu focul : filmul

2010-09-18T14:36:00.003+03:00

Primul film suedez inspirat de seria Millenium a lui Stieg Larsson, devenită un adevărat fenomen mondial, nu a reuşit să ne surprindă foarte mult cu misterul pe care l-a propus, dar totuşi a făcut ceea ce trebuia. Personajul principal Lisbeth Salander, interpretată convingător de senzaţia Noomi Rapace, a apărut nu doar pentru a ajuta la rezolvarea unui caz, dar şi pentru a stârni curiozitate asupra ei.

Aşa că al doilea film din seria de ecranizări suedeză ,The Girl who played with fire / Fata care s-a jucat cu focul’ trebuie doar să reuşească să ne menţină interesul asupra acestui personaj. Şi asta face. La un an de la evenimentele din ‚Bărbaţi care urăsc femeile’, Lisbeth se întoarce în Suedia, încă răzbunătoare, încă retrasă, dar puţin confuză.

Tocmai din pricina acestei tatonări, filmul începe puţin neconvingător, suferă ca tot unitar de pe urma coincidenţelor mult prea precise şi de pe recapitularea prea puţin necesară a unor evenimente cheie din prima parte, dar creşte pe măsură ce aceasta şi Mikael Blomkvist ( Michael Nyqvist), separat, încearcă să îi găsească pe adevăraţii vinovaţi ai crimelor pentru care Lisbeth este acuzată.

E un conflict hrănit superficial, mult prea calculat, deloc surprinzător. Dar exact ca şi în primul film, în tot acest timp în care nevinovaţi ( şi vinovaţi) mor, bărbaţi sunt pedepsiţi, canalele media informează, avem la ce să ne uităm. Noomi Rapace, împreună cu echipa de machiaj, continuă să hrănească acest personaj şi să ne stârnească curiozitatea. Iar în timp ce ei caută să afle cine este Zola, noi sperăm că această uşor banală căutare să ne spună ceva de fata care s-a jucat cu focul.

Şi ni se spune. Noutatea însă nu ne va duce mai departe de la a da versiunii multora dreptate. Iar dacă misterul s-a dovedit a fi destul de uşor de citit, atunci detaliile formează încă un puzzle emoţional interesant.

Relaţia de la distanţă dintre Lisbeth şi Mickael e interesantă. Lisbeth nu e o persoană care să ceară prea des ajutorul, dar o face. Mickael o cunoaşte îndeajuns pe Lisbeth pentru a nu crede în niciun moment că ar putea fi criminală, îi întinde acesteia capcane în care să cadă, pentru a lua legătura cu el, vrea să o ajute pe ea, nu doar să rezolve un mister jurnalistic, vrea să o vadă pe ea din nou, vrea să fie salvatorul ei. Lisbeth e însă mai rapidă şi chiar dacă îi deschide o uşă lui Mickael, întotdeauna e pregătită să fugă pe geam. Dar uneori asta e esenţa. Uneori e important ca să existe cineva în spatele tău care să te prindă.

Acest nou nivel de intimitate face din ‚Flickan som lekte med elden’ ( titlul original din suedeză) un film mai interesant. E departe de a deţine vreo urmă de noutate, dar filmul este hrănit îndeajuns de convingător în modul acesta programat, încât să nu regreţi că te-ai ghidat după un titlu, după o copertă. Iar Noomi Rapace e perfectă pentru rol.

Finalul ne face chiar şi mai curioşi de deznodământ.

Trailer

Articole recomandate
Primii favoriţi la Oscar 2011
Top 5 cele mai bune filme ale verii 2010
Trailer My Dog Tulip – Un alt fel de film despre un câine

Marţi, după Crăciun (2010) - Oameni normali din capitala României

2010-09-17T16:03:00.004+03:00

Din scena de început a filmului, în care Paul ( Mimi Brănescu) şi Raluca ( Maria Popistaşu) stau goi întinşi în pat, ciugulindu-se, tachinându-se, sărutându-se, mângâindu-se, împingându-se, căzând, ,Marţi, după Crăciun’ lasă o impresie de simplitate, de normalitate. Sigur, poate „normalitate” nu e tocmai corect spus, ţinând cont că Paul în curând va trebui să plece acasă la soţia sa Adriana ( Mirela Oprişor), dar în acelaşi timp e necesară folosirea termenului ca urmare a multor critici aduse filmului românesc în general şi acestuia în particular şi înainte de vizionare. Pentru asta, „natural” nu ar fi fost de ajuns, deşi rămâne corect şi definitoriu.

Personajele din cel de-al patrulea film din cariera lui Radu Muntean trăiesc într-un Bucureşti pe care mulţi îl prea cunoaştem. E exact acel Bucureşti care atunci când deschizi geamul termopan pentru a fuma o ţigare îţi intră zgomotos şi rapid în casă. Aceştia sunt nişte bucureşteni realizaţi, din pătura de mijloc a societăţii. El lucrează la o bancă şi dă sfaturi amicilor privind creditele. Soţia este o judecătoare decentă, ce nu s-a gândit niciodată să dea 3000 de euro pentru un cadou de Crăciun, ceea ce înseamnă că stă departe de corupţia ce suntem învăţaţi că există până în cel mai strâmt colţ din sistemul judiciar. Amândoi însă îşi permit un aparat dentar de 2700 de lei nu neapărat necesar, dar care îşi va arăta rezultatele, pentru fiica lor. Iar amanta e exact doamna doctor stomatolog ce primeşte aceşti bani pentru munca sa. Mai „normal” de atât nu cred că a mai existat în filmul românesc recent. Natural, real, s-a mai văzut, dar pentru unii povestea unui delicvent juvenil înseamnă reclamă negativă făcută României. Ei bine, acesta nu mai e filmul pe „faţa” căruia să stea lipită această critică nefondată.

Dar acesta nu va fi nici filmul activ, plin de „tăieturi”, grăbit şi de cele mai multe ori lipsit de sentiment, însă nu va fi nici un film aparent repetativ, cu un personaj aflat în căutarea necunoscutului. Cele câteva zile din viaţa acestor personaje îşi păstrează până la un moment dat tonul zilnic, nespecial, repetativ, dar asta va fi mult mai greu de simţit când ştim că un personaj îl înşeală pe altul cu cineva care la rândul său poate fi afectat de această relaţie de adulter. Rezultă că trebuie să se întâmple ceva. Poate un cadou rezolva asta? De ce nu? Dar nu ar fi de ajuns.

De aceea, Paul face la un moment dat, cu aproximativ 10-15 minute înainte de final ceea ce ne aşteptam toţi. Ia o hotărâre chiar înaintea Crăciunului, care poate se va simţi mai dificilă abia marţi, după Crăciun.

În toată înşiruirea de evenimente care se întâmplă într-un program de lucru normal ( de aceea nimeni nu observă), scena „hotărârii” este cu siguranţă cea care nu oferă ceea ce ar trebui. Nu sunt reacţii greşite în gesturile celor doi soţi, blocarea unuia dintre personaje pare normală, naturală, dar nu e exact turul de forţă la care toţi ne-am aşteptat pe toată durata liniştită a filmului.

Prezentat în cadrul secţiunii Un Certain Regard la festivalul de la Cannes de anul acesta, ,Marţi, după Crăciun’, filmul care deschide o toamnă plină de lansări cinematografice româneşti, îşi aduce protagoniştii la nivelul social european. Mimi Brănescu, Maria Popistaşu, Mirela Oprişor interpretează cu simplitate personaje care nu mai riscă să stârnească generalizări. Despre decizii, normalitate şi alţi termeni dintre cei mai neclari se poate vorbi, scrie multe. Nouă ne este uşor şi să scriem şi să vorbim. Paul a vorbit, dar poate nu va semna.

Articole recomandate
Trailer Cannes 2010 : Marţi, după Crăciun (2010)
Program Noaptea alba a filmului românesc, vineri 15 septembrie
Recenzie Independenţa României (1912) - Primul film românesc de lung metraj

Recenzie Tokyo monogatari / Poveste din Tokyo (1953) - Când părinţii ne devin străini

2010-09-16T14:43:00.004+03:00

Când spui „cinema japonez” instictul este pregătit să audă Akiro Kurosawa. Nu că asta e ceva rău, dar se cer auzite şi alte nume, Yazujiro Ozu fiind unul dintre ele.

Chiar dacă nu atât de cunoscut publicului larg precum compatriotul său, Yazujiro Ozu este un favorit al criticii, ce ne îndeamnă cu fiecare ocazie să facem cunoştinţă cu filmele acestuia. „Tokyo Monogatari”, în română ‚Poveste din Tokyo’, este considerată capodopera sa.

Cu camera de cele mai mult ori „privind din podea” personaje care la rândul lor stau în genunchi, intenţia filmului e de a face din spectator un personaj. Privind spre cameră, actorii îşi spun replicile indirect privind şi spre tine. E o idee bună, neconvingător pusă în practică, nu de puţine ori gesturile actorilor nepărând naturale. Dar asta nu înseamnă nicidecum că filmul nu e bun. Doar că mai degrabă povestea e cea care emoţionează, tehnica regizorului stârnind rareori curiozitatea.

Doi părinţi vin în vizită la copiii lor stabiliţi în Tokyo pentru a fi întâmpinaţi călduros, dar trataţi cu răceală de către gazdele preocupate cu propia viaţă şi cu propia nouă familie. Vizitatorii nu sunt trataţi rău, dar lipseşte familiaritatea pe care o găsesc doar la o fostă noră. Când ceva tragic se întâmplă, chiar dacă un personaj încearcă să explice reacţiile copiilor, acesta nu mai reuşeşte. Cu imaginile surprinse „din pământ”, de ruşine sau furie, spectatorul tinde să îşi lase şi el privirea în jos, ceea ce până la urmă arată funcţionalitatea formei.

Articole recomandate
Recenzie The American (2010) - Un asasin îşi încarcă arma
Recenzie Felicia înainte de toate (2010) - Când doi oameni vorbesc, dar nu comunică
Trailer Somewhere, filmul câştigător al Leului de Aur la Veneţia

De ce trag clopotele, Mitică (1981) - Lumea lui Caragiale mai a la Lucian Pintilie

2010-09-15T17:00:00.004+03:00

‚Reconstituirea’ l-a costat mult pe regizorul Lucian Pintilie. Nu numai că regimul l-a invitat pe acesta să părăsească ţara, dar a cauzat o pauză de mai bine de 10 ani până la următorul film românesc : ‚De ce trag clopotele, Mitică?’ din 1981. Departe de a fi foarte clar în mesaj, poate chiar mai puţin „periculos” decât ‚Reconstituirea”, filmul nu a ajuns la publicul român decât după 1989, datorită acestui subiect mister.

Cu siguranţă că şi celelalte filme ale lui Lucian Pintilie nu sunt dintre cele mai obişnuite, dar dacă există un titlu al cărui stil e de-a dreptul nebunesc, nu doar nonconformist, adică mai că te face să spui „nu”, atunci cu siguranţă acela este ‚De ce trag clopotele, Mitică?”.

Într-un univers de Caragiale, scrisori ajunse la cine nu trebuie, amanţi înşelaţi de amante, amante înşelaţi de amanţi, greşeli de identitate, personajele vorbesc pe o limbă ce cu greu pare româna în nişte cadre ce greu par de doar acum 29 de ani.

De la frustarea că nu înţelegi ce spun personajele se ajunge rapid la enervare pe regizor. Dar cum e vorba de Lucian Pintilie, răbdarea se găseşte. Dar roadele se găsesc abia atunci când bat clopotele, când de undeva se aude ‚Deşteaptă-te române’, apoi urmează întrebarea din titlu. Un moment controlat cu atâta abilitate te face să înţelegi tot filmul.

Apoi, indiferent de ceea ce acel moment a vrut să spună, că a reuşit sau nu, universul ce până atunci părea lipsit de amuzament, funcţionează ideal.

Victor Rebengiuc, Gheorghe Dinică, Mariana Mihuţ, Tora Vasilescu, Mircea Diaconu, Ştefan Bănică sunt doar o parte din actorii din distribuţa poate celei mai bune comedii negre româneşti de dinainte de 1989.

Aş spune că e mai puternic decât ‚Balanţa’, următorul film pe care Lucian Pintilie îl va regiza după o pauză de alţi 10 ani, poate datorită curajului artistic.

Sigur că nu cantitatea contează, ci calitatea, dar se cereau mai multe filme semnate Lucian Pintilie. Din nefericire, nu s-a putut datorită situaţiei politice, ceea ce face vizionarea acestora şi mai necesară.

Articole recomandate
Program Noaptea alba a filmului românesc, vineri 15 septembrie
Recenzie După amiaza unui torţionar (2001) - Confesiuni macabre amuzante
Recenzie Duminică la ora 6 (1965) - Şi un film comunist poate fi capodoperă

Primii favoriţi la Oscar 2011

2010-09-15T14:12:00.004+03:00

Am ajuns la jumătatea drumului. Au trecut aproximativ 6 luni de când Kathryn Bigelow a devenit prima femeie regizor recompensată cu statueta Oscar, pentru ‚The Hurt Locker’, care a câştigat şi premiul pentru cel mai bun film într-un val de controverse şi dezbateri de tot felul. Au trecut şi aproape toate festivalurile importante : Sundance, Berlin, Cannes, Veneţia, iar la Toronto crema studiourilor dă o luptă puternică pentru a deveni favoriţi de pe acum la Oscarurile din 2011. Iată ce titluri s-ar putea găsi în lista nominalizaţilor pentru cel puţin un premiu Oscar în 2011.

Au fost lansate în cinematografele din România

Shutter Island – cel mai recent film al lui Martin Scorsese nu a cucerit critica şi nici publicul unanim, dar o nominalizare, două nu par imposibile, deşi filmul a fost lansat mult în afara sezonului.

Alice in Wonderland – în regia lui Tim Burton, filmul după cartea lui Lewis Carroll a fost unul din cele mai de succes filme ale anului. Nu exact şi unul din cele mai bune, dar machiajul va fi greu de neobservat.

Eu când vreau să fluier, fluier – propunerea României la categoria cel mai bun film străin, debutul lui Florin Şerban este cel mai mare succes de box office românesc, dar chiar şi cu un premiu important la Berlin, filmul porneşte cu mici şanse la mult râvnita nominalizare.

Toy Story 3 – după ce Up a reuşit în 2010 să primească nominalizarea pentru cel mai bun film, Pixar pare că va aduce din nou animaţia în lista selectă de 10.

The Ghost Writer / Marioneta – la fel ca şi Shutter Island, filmul are şanse mici să fie nominalizat, dar cine ştie.

Inception – nu un favorit al meu, filmul lui Christopher Nolan are atât de mulţi fani cu credibilitate ( nu ca Twilight) încât şansele sale arată foarte bine cu 6 luni înainte. Nominalizarea pentru regie pare imposibil de nerealizat.

Despicable me – categoria film de animaţie a devenit foarte importantă în ultimii ani, iar acesta pare un film care va prinde nominalizarea.

Clash of The Titans şi Iron Man 2 mai mult ca sigur vor primi nominalizări pentru efecte.

Sundance

Restrepo, Joan Rivers : a piece of work, The Tillman Story sunt doar câteva din documentarele prezentate aici cu şanse reale la categoria cel mai bun documentar.

Animal Kingdom – filmul lui David Michod a fost deja lansat în cinematografele americane, iar critica îl susţine puternic.

Winter’s Bone – câştigătorul de anul acesta de la Sundance a fost deja prezentat în cinematografele americane, primit bine de critici, dar şi de public ( pentru un film independent, distribuit în cinematografe limitate). Filmul prezintă povestea unei adolescente care trebuie să îşi găsească tatăl înainte ca familia să fie evacuată.

Howl – James Franco este Allen Ginsberg, în acest film biografic despre controversatul proces intentat pentru publicarea poemului cu acelaşi nume.

A Film Unfinished – un documentar despre un film neterminat despre viaţa în lagărele Varşoviei din timpul celui de-al doilea război mondial.

Berlin

Honey – câştigătorul din anul precedent al Ursului de Aur ‚The Milk of sorrow’ a primit nominalizarea la Oscar pentru cel mai bun film străin. Posibil la fel şi cu câştigătorul din 2010 într-un festival cu titluri mai puţin hollywoodiene.

The Kids are all right – atât Annette Bening, cât şi Julianne Moore sunt în cursa pentru Oscar într-un film ce ar mai putea lua şi un premiu pentru scenariu.

Cannes

Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives – câştigătoul din acest an al Palme D’Or-ului are un spirit foarte oriental. Să vedem ce spun occidentalii despre asta.

Des hommes et des dieux – un grup de călugări nu renunţă la convingerile lor în faţa fundamentaliştilor algerieni.

Biutiful – noul film al lui Alenjandro Gonzalez Innaritu ar putea să îi aducă lui Javier Bardem al doilea Oscar din carieră.

Veneţia

Black Swan – Natalie Porman e o nouă favorită a Oscarului din 2011.

Somewhere – chiar dacă Leul de Aur câştigat în acest an a stârnit controverse, asta s-ar putea să ajute filmul.

Toronto

127 Hours – noul film Danny Boyle se anunţă cel mai greu de îndurat experienţă cinematografică de anul acesta datorită unei scene despre care critica nu se opreşte să vorbească pe lângă laudele continue pe care le primeşte.

Another Year – filmul lui Mike Leigh a făcut turul festivalurilor.

The King’s Speech - Colin Firth ar putea câştiga acel Oscar pentru care a fost nominalizat anul precedent, într-un film în care mai joacă şi Helena Bonham Carter şi Geoffrey Rush.

Lista e bineînţeles încă deschisă, dar deşi mai sunt 6 luni, locurile sunt limitate.

Articole recomandate
Top 5 cele mai bune filme ale verii 2010
Program Noaptea alba a filmului românesc, vineri 15 septembrie
Recenzii scurte : Wall Street, The Game, Exam

Program Noaptea alba a filmului românesc, vineri 15 septembrie

2010-09-15T12:50:00.004+03:00

Deja ştiţi că vineri, 15 septembrie, 9 cinematografe din Bucureşti organizează Noaptea albă a filmului românesc, eveniment unde puteţi vedea 30 de filme, totul gratuit. Acum mai trebuie doar să alegeţi care va fi locaţia unde vă veţi petrece această noapte albă.

Iată programul complet al evenimentului :

Cinema EFORIE

19:00 Pescuit sportiv (2009)
20:45 Occident (2002)
22:45 Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii (2006)

Cinema PATRIA

20:00 Marti, dupa Craciun (2010) – se plăteşte bilet
22:00 A fost sau n-a fost? (2006)
00:00 Marfa si banii (2001)

Cinema STUDIO

19:00 Mar Nero (2009)
21:00 Francesca (2009)
23:00 Legaturi bolnavicioase (2006)

Club FABRICA

Un program de scurtmetraje ce începe la 21:00.

Colivia (2010)
Lampa cu caciula (2006)
Nunta lui Oli (2009)
O zi buna de plaja (2007)
Trenul Foamei (2010)
Derby (2010)
Mousse au chocolat (2009)
Captivi de Craciun (2010)
Oxygen (2010)

ELVIRA POPESCU

18:00 Drumul Pasarilor (2009) şi Australia (2009)
20:15 Marele Jaf Comunist (2004) şi Decreteii (2005)
23:00 Testimonial (2008) şi Cautare (2010)
01:15 The Shukar Collective Project (2010)

NOUL CINEMATOGRAF AL REGIZORULUI ROMAN

Înăuntru
18:00 Nunta de piatra (1973)
20:30 Secvente (1982)
22:45 O vara de neuitat (1994)
00:45 Valurile Dunarii (1960)

Afară
21:00 Marti, dupa Craciun (2010)
23:00 Nunta in Basarabia (2010)

PIATA GEORGE ENESCU

20:30 Manusi Rosii (2010)
23:00 Filantropica ( 2002)

URANUS 144

21:00 Operatiunea Monstrul (1976)
23:00 Nunta muta (2008)

Articole recomandate
Trailer Mar Nero / Marea Neagră (2008) – De ce merg românii în Italia?
Trailer Periferic (Bogdan George Apetri, 2009)
Trailer Mănuşile roşii (2010)

Recenzie 2001 : A Space Odyssey / 2001 : Odiseea spaţială (1968) - Mişcarea în spaţiu

2010-09-13T16:08:00.004+03:00

Nu m-am gândit niciodată ce înseamnă construirea unei nave spaţiale, cât de complexă tehnologia trebuie să fie şi mai ales cât de multă imaginaţie trebuie să ai pentru a crea forma care să se integreze precum o capodoperă în spaţiu. Asta până am văzut capodopera din 1968 a lui Stanley Kubrick petrecută mai mult în spaţiu, despre viitorul omenirii, inteligenţă artificială, viaţă extraterestră.

Fiecare cadru petrecut în spaţiu din filmul ‚2001 : A Space Odyssey’ este mai uimitor decât orice a avut să îmi ofere orice film lansat „ieri”, la mai bine de 40 de ani distanţă de ‚Odiseea Spaţială’. Pentru a impresiona cinematografic ai nevoie de un ochi fin creat pentru a vedea cinematografic, iar ochii lui Stanley Kubrick, după cum se poate observa în acest film, sunt dintre cei care văd cel mai detaliat.

Nave spaţiale de forme din cele mai diverse împreună cu planete văzute mai de aproape, mai din depărtare, asteroizi în mişcare şi oamenii aflaţi înăuntrul navelor nu reprezintă doar fundalul muzicii lui Strauss. Parcă o şi creează.

Maşinăriile din spaţiu nu folosesc doar pentru transportul oamenilor. Ele parcă trăiesc, respiră. În schimb, respiraţia umană mai că nu se aude în timp ce un astronaut aleargă de pe un perete pe altul.

Tot ceea ce vedem pe ecran, fără nevoia multor discuţii, impresionează instantaneu. Şi nu se opreşte aici. Misterul apare, misiunea începe, neprevăzutul aruncă omul în spaţiu.

‚2001 : A Space Odyssey’ este o capodoperă, unul din cele mai bune filme făcute vreodată. Nu mă credeţi pe cuvânt. Urmăriţi-l acum.

Trailer

Articole recomandate
Recenzie Splice / Hibrid (2010) - Evoluţia unei noi creaturi
Recenzie ET : The Extra-Terrestrial (1982) - Prietenul extraterestru
Trailer : Metropolis refăcut

Trailer Somewhere, filmul câştigător al Leului de Aur la Veneţia

2010-09-12T11:01:00.002+03:00

De la Sofia Coppola, câştigătoarea premiului Oscar pentru scenariul filmului ‚Lost in Translation’, ,Somewhere’ prezintă relaţia dificilă dintre un tată celebru şi fiica sa. Filmul ce a câştigat trofeul principal în cadrul festivalului de la Veneţia îl are în rolul principal pe Stephen Dorff. Trailerul promite un film emoţionant.

Articole recomandate
Noaptea albă a filmului românesc pe 17 septembrie în cinematografele din Bucureşti
Recenzie După amiaza unui torţionar (2001) - Confesiuni macabre amuzante
Trailer I’m still here (2010) – De la actor respectat la hip hopper parodiat

Recenzie The American (2010) - Un asasin îşi încarcă arma

2010-09-11T16:50:00.002+03:00

George Clooney cu arma lui James Bond în mână pe posterul filmului, ,The American’ a lăsat foarte multă lume ( iar neinformaţii vor continua în acelaşi stil) să se aştepte la un nou film Bond în care personajul principal, un asasin în prag de retragere, împuşcă în toate părţile, face cascadorii din cele mai imposibile şi salvează fata. Dar aşteptările sunt cum nu se poate mai greşite. Jack sau Edward nu e un asasin de acest tip, lui îi i-a mai mult timp să îşi creeze arma, decât să o folosească.

De aceea pe unde trece el, liniştea e mai prezentă ca în ‚Poliţist, adjectiv’ sau alt film minimalist românesc. Nu exact ca în ‚Le samourai’, filmul cu care a fost comparat de mulţi critici internaţionali, dar uşor de sesizat de toţi spectatorii obişnuiţi să le fie invadate urechile de sunete din cele mai puternice. În micul orăşel ( poate chiar un sat) din Italia, unde personajul principal misterios îşi îndeplineşte ceea ce vrea să fie o ultimă misiune, el trebuie să treacă neobservat. Fiind american, asta e mai greu, dar aparenţa unei meserii de fotograf e necesară pentru ca bănuielile să fie cât mai reduse.

Sarcina sa îi cere să stea cât mai departe de lume, pentru că de la distanţă bănuielile apar mai greu. Preotul Benedetto ( Paolo Bonacelli) are o tehnică mai aparte de a îşi face idei despre oameni, mâinile acestora. Mâinile lui Jack / Edward nu sunt cele ale artistului care pretinde a fi. Iar preotul Benedetto nu e singurul de care asasinul singuratic se va apropia. Prostituata Clara ( Violante Placido) vede dincolo de ceea ce clientul său nu spune, iar asasinul vede dincolo de imaginea sa de prostituată, cel puţin în anumite momente. Modul în care e construit nu îi permite să aibă încredere în oameni, în permanenţă chipul lui George Clooney arătând un personaj care vede pericolul din toate părţile, inclusiv ( sau mai ales) noaptea când se declanşează un cod roşu la cel mai mic zgomot, produs poate involuntar de personajul din greşeală adormit.

E un personaj care împinge sarcina lui George Clooney dincolo de cuvinte, un loc în care mai niciodată nu l-am văzut pe acest actor obişnuit să se folosească de dialog pentru a manipula spectatorul. E un teritoriu nou, ciudat chiar pentru spectator, dar pe care actorul păseşte din ce în ce mai convingător în timp ce personajul refuză să fac un pas diferit, în afara perimetrului impus de lupta pentru supravieţuire.

E un film neaşteptat, venit de la Hollywood, dar cu spirit europeano-oriental, în care personajele nu fug de noi, ci ni se arată direct. Prin această formă de prezentare, ele nu devin nemisteriose, ba curiozităţile se repetă insistent şi pentru spectator. Avem un personaj în faţă care ni se arată, dar care rămâne neînţeles, iar asta e provocator. Tot provocatoare sunt şi scenele de sex între George Clooney şi superba Violante Placido, şi ele diferite de cele standard.

Bazat pe cartea ‚A very private gentleman’ de Martin Booth, filmul regizat de Anton Corbjin, care a colaborat la multe videoclipuri ale unor formaţii ca Depeche Mode sau U2 şi care şi-a făcut debutul în cinematografie cu biopicul ‚Control’, ,The American' e superb, tăcut, dar provocator. Dacă vizionarea se face cu mintea deschisă, veţi descoperi un film bun.

Articole recomandate
Trailer The American (2010) – Ultima misiune a lui George Clooney
Recenzie Fight Club (1999) - O minte periculoasă se eliberează
Recenzie The Girl with the dragon tattoo / Bărbaţi care urăsc femeile (2009)

Recenzie Fight Club (1999) - O minte periculoasă se eliberează

2010-09-10T14:50:00.004+03:00

Face asta iniţial apelând la mila / simpatia unor oameni pe care îi lasă să creadă lucruri dureroase despre el. Apoi, după întâlnirea cu Tyler Durren ( Brad Pitt), personajul principal fără nume ( Edward Norton) îşi eliberează durerea ( care pentru unii va fi doar plictiseala) lovind şi fiind lovit.

‚Fight Club’ al lui David Fincher este un cult a cărui imagine pentru necunoscători e construită pe partea mai puţin interesantă a filmului, adică luptele voluntare eliberatoare ( de ce vrea să îşi imagineze fiecare) dintre proscrişii societăţii. Ei sunt nişte paria pentru că au cunoscut dezamăgirea, care indubitabil pentru unii va fi luată drept simplă şi deranjatoare prostie. Dar dacă e dezamăgire, atunci aceasta se luptă cu ei, cu lumea în alt fel, mai ingenios, mai curios, mai inteligent în primele 20 de minute ale filmului. Violenţa adevărului se transformă apoi în violenţă fizică, a cărui popularitatea creează o mişcare extremistă destul de întins răspândită pentru ca nimeni să nu oprească acest vis eliberator.

Dar chiar dacă nu este structurat ca un film misterios ( structura e o combinaţie isteaţă şi originală ce apelează la destul de multe genuri), ,Fight Club’ are un mister de dezvăluit, pe care pare că vrea ca spectatorul să îl descopere înainte ca povestea să vină cu explicaţia, nu neapărat cerută. Şi asta pentru că după desluşirea misterului apărut de nicăieri şi totuşi mereu hrănit, filmul face ceea ce puţine altele mai fac, şi anume merge mai departe. Dificultatea sa în a atinge măreţia care atât de multă lume crede că o deţine este că deşi spectatorul acceptă fără mari insistenţe să descopere toate acţiunile personajelor, niciodată după cele 20 de minute de la început, spectatorul şi filmul nu mai sunt captivaţi de psihicul problematic al personajelor. Edward Norton şi Helena Bonham Carter strălucesc, în timp ce Brad Pitt e pe acolo, deloc rău. Mai mult decât calităţilor personale, impresia despre actori este legată de complexitatea personajelor.

Destinaţia nebuniei e periculoasă şi nesigură, mintea caută salvarea şi îşi întinde capcane, ,Fight Club’ nu şochează, nu rezolvă dilemele minţii, dar le creează convingător şi interesant.

Trailer

Articole recomandate
Recenzie Splice / Hibrid (2010) - Evoluţia unei noi creaturi
Trailer & primele recenzii : Black Swan / Lebăda neagră (2010)
Trailer Saw 7 3D

Noaptea albă a filmului românesc pe 17 septembrie în cinematografele din Bucureşti

2010-09-10T14:36:00.004+03:00

Luând drept exemple alte nopţi albe propuse de muzee sau galerii, 9 cinematografe din Bucureşti îşi deschis uşile gratuit în cadrul 'Nopţii albe a filmului românesc' pe date de 17 septembrie, între orele 18:00 şi 02:00 publicului doritor de a urmări filme româneşti, producţii mai recente, precum ‚Marţi, după Crăciun’ ( care intră şi oficial în cinematografe pe aceeaşi dată) sau producţii de referinţă precum ‚Secvenţe’ de Alexandru Tatos sau ‚Nunta de piatră’.

Cele 9 cinematografe ( locaţii) sunt Piaţa George Enescu, Uranus 144, Terasa Clubului Fabrica, Noul Cinematograf al regizorului român, MTR Open Air, Sala Elvira Popescu, Cinema Patria, Cinema Studio şi Cinemateca Eforie.

Un program oficial încă nu a fost făcut public, dar se cunosc mici detalii.

Astfel, printre cele 30 de producţii care vor putea fi vizionate în cele 9 locaţii, Marţi, după Crăciun va fi difuzat atât la Cinema Patria, cât şi la Muzeul Ţăranului Român.

O serie de scurtmetraje româneşti vor putea fi vizionate la Club Fabrica, iar printre cele 30 de titluri se numără şi ‚Mănuşile roşii’, cel mai recent film al lui Radu Gabrea şi Nuntă în Basarabia, ambele încă nelansate în cinematografe.

Articole recomandate
Filmele româneşti ale anului 2010
Luna iulie este luna filmelor româneşti la Cinema Patria
Top 5 cele mai bune filme ale verii 2010

Recenzie După amiaza unui torţionar (2001) - Confesiuni macabre amuzante

2010-09-09T11:20:00.003+03:00

Scriu cu un oarecare regret despre filmul ‚După amiaza unui torţionar’ al lui Lucian Pintilie şi nu pentru că ar fi un film slab, ci pentru că este incomparabil cu ceea ce regizorul român a realizat în perioada de dinainte de 1989. După 1989, regizorul a realizat 6 filme româneşti, a colaborat la un proiect internaţional şi a turnat şi un film francez.

Din 1965, de la debutul său cu ‚Duminică la ora 6’, într-o perioadă mai mult decât dublă, regizorul care a dat ‚Reconstituirea’ nu a fost lăsat decât cu 3 filme. Ceauşescu nu le-a plăcut. Să mai spun că nu se merită prea multe comparaţii între cele două perioade?

După cum spuneam, ‚După amiaza unui torţionar’ nu e un film deloc rău, ba chiar dimpotrivă. Lucian Pintilie îşi păstrează momentele acelea care aparent întrerup filmul, povestea, dar care creează tensiune, curiozitate şi amuzament, cu toate că aici se rezumă în principiu la ultima.

În începutul filmului, Franţ Ţandără ( Gheorghe Dinică, splendid) este întrerupt de la a-şi spune poveştile macabre petrecute în perioada comunistă ce îi creează coşmaruri, ba de jurnalista nemulţumită de tonul discuţiei, ba de telefon, ba din nou de telefon, ba din nou de telefon şi apoi regizorul renunţă, imaginea se întunecă. Apoi revine şi povestea continuă, iar ceea ce fostul călău are de spus e îngrozitor şi cu toate astea noi râdem.

Dar întreruperile revin şi sunt de tot soiul. Uneori vocea lui Gheorghe Dinică nu mai e a lui, deşi personajul e acelaşi. În permanenţă personaje văzute doar de povestitor ascultă cu atenţie declaraţiile acestuia.

Povestea însă continuă mereu cu o rapiditate ce rezumă filmul la puţin peste 80 de minute. De la început până la final, cele 80 de minute sunt un adevărat tur de forţă pentru Gheorghe Dinică, de la care nu ne puteam aştepta la mai puţin.

Un al treilea personaj al filmului este interpretat de Radu Beligan. Ne-am fi dorit mai mult de la personaj.

Şi ne-am fi dorit mai mult de la film. Se râde la el, se joacă bine, are o construcţie interesantă, dar îţi lasă impresia unei comedii uşurele, ce şi-a pierdut mesajul pe drum. Ca să nu mai vorbim de un final nepotrivit. Ar fi putut fi altceva.

Articole recomandate
Trailer Mar Nero / Marea Neagră (2008) – De ce merg românii în Italia?
Recenzie Felicia înainte de toate (2010) - Când doi oameni vorbesc, dar nu comunică
Recenzie film : Cea mai fericită fată din lume (2009) - Un basm minimalist supus manipulării

Recenzie 12 Angry Men (1957) - Vinovat sau nevinovat

2010-09-08T14:57:00.002+03:00

Cei 12 bărbaţi nervoşi din ‚12 Angry Men’ au o misiune care în niciun moment nu o considerăm uşoară, aceea de a hotărî vinovăţia sau nevinovăţia unui inculpat care riscă şi pedeapsa cu moartea. Surpriza vine când în sala de dezbatere cei 12 juraţi intră calmi, destinşi, cu planuri precise pentru următoarele ore. Dar, din umbră iese un bărbat ( Henry Fonda) ce spune „nevinovat”, iar brusc calmul ajunge să fie puternic testat.

Brusc vinovăţia sau nevinovăţia necunoscutului se vede pe plan secundar în acest câmp de bătălie. Deliberarea ia accente personale, dovezile devin neimportante. Detaliile nu se potrivesc, dar nu mulţi sunt dispuşi să asculte detalii. Sunt grăbiţi sau încuiaţi. Iar cei care le ascultă, nu sunt neapărat convinşi de ele. Filmul de debut al lui Sydney Lumet poate fi numit filmul perfect. Cu acţiunea plasată într-o singură încăpere, ,12 Angry Men’ e mai misterios decât un film cu detectivi, dar mai spectaculos decât o luptă de box. Are inteligenţă, cuvinte precise, interpretare şi control. E un film ce stâneşte pasiunea privindu-l, dar care dispune de un subiect ce poate ţine pasiune şi după final. Este categoric un film necesar.

Trailer

Recenzii recomandate
Recenzie La moara cu noroc (1957) - Filmul după nuvela lui Ioan Slavici
Recenzie Stalker / Călăuza (1979) - În căutarea speranţei
Recenzie film : Fish Tank (2009)

Recenzie Lethal Weapon / Armă mortală (1987) - Un scenariu exploziv, dar bun

2010-09-07T16:17:00.003+03:00

Cu toate că subiectul în jurul căruia gravitează personajele din clasicul de acţiunea ‚Lethal Weapon / Armă mortală’ nu este exact deosebit, alăturarea dintre cei doi eroi complex creaţi şi evoluţia surprinzătoare a scenariului produc amuzament şi tensiune, care „explodează” bine.

Martin Riggs, interpretat de Mel Gibson, este încurcat de noul său partener Roger Murtaugh, jucat de Danny Glover, cu un delicvent în scena de întâlnire. Cei doi nu formează din primul moment acel cuplu de poliţişti prieteni, dar încă de la prima misiune cei doi par că se pricep să rezolve cazurile, chiar dacă în moduri mai nonconformiste. Încet, fiecare începe să descopere în celălalt prietenul de care are nevoie, moment în care un simplu caz de sinucidere se transformă într-un caz imposibil.

Faptul că cei doi reuşesc să rezolve situaţia nu este o noutate. Ceea ce însă deosebeşte ‚Lethal Weapon’ de celelalte filme de acţiune este complexitatea celor două personaje. Înainte de a se întâlni suntem martori la aniversarea de 50 de ani a lui Roger, dar şi la o tentativă de suicid a lui Martin. Atunci când se întâlnesc, prin stilurile lor diferite ajung să se cunoască pe ei mai bine. Bineînţeles, printre multe explozii, dar mai important prin situaţii comice.

Chiar înainte de final filmul greşeşte, dar ceea ce se întâmplă până acolo e captivant şi puternic. Iar asta contează la fel de mult.

Trailer

Recenzii recomandate
Recenzie Knight and Day / Întâlnire explozivă (2010)
Recenzie Taverna Soul Kitchen (2009) - Dacă pui pasiune în ceea ce faci, reţeta e completă
Recenzie Killers / Un cuplu mortal (2010)

Recenzie Basic Instinct / Instinct primar (1992) - Erotism periculos pentru Hollywood

2010-09-06T15:16:00.004+03:00

Niciodată un favorit al criticii, la aproape 20 de ani de la lansare ‚Basic Instinct / Instinct primar’ rămâne un moment important din cultura populară.

În 1992, când filmul a fost lansat, Sharon Stone nu era nici pe departe un nume foarte cunoscut la Hollywood. Riscul ei de a accepta un rol refuzat de aproape orice actriţă cu minime pretenţii de atunci s-a transformat în succes, ‚Instinct primar’ transformând-o în chiar mai mult decât un superstar, chiar într-o legendă. Personajul ei, Catherine Tramell, o scriitoare bisexuală de romane „criminale” cu un efect „fatal” asupra apropiaţiilor, a şocat şi a captivat milioane de cinefili doar printr-o mişcare de picioare din timpul unui interogatoriu eşuat. Şi nu doar pentru asta. Forţa ei dată de combinaţia de răceală, încredere şi sexualitate e atât de vizibilă, încât întocmai precum personajelor, e mai degrabă imposibil să îi rezişti. Acest personaj e atât de puternic, încât a fost capabil să hrănească cultura populară timp de ( cel puţin) două decenii, perioadă de secetă pentru thrillerul erotic, un gen evitat de Hollywood ca niciun altul.

Sexxy, pasionant, periculos, încărcat de tensiune ( nu numai sexuală), filmul nu e o capodoperă, dar probabil nu foarte multă lume se aşteaptă la asta. Este însă echivalentul cinematografic al celui mai bun roman de buzunar ( oricare ar fi el), unde personajele şi scenariul standard întâlnesc ceva necunoscut care îl transformă într-un simbol. Fie că necunoscutul este Sharon Stone, câteva scene, un regizor deloc amator, se reuşeşte. Finalul poate reprezenta pentru unii greşeala, pentru alţii punctul de vârf al unui film care prin gen este nevoit să apeleze la clişee, dar care ştie să se joace cu acestea spre plăcerea spectatorului.

Trailer

Recenzii recomandate
Recenzie The Girl with the dragon tattoo / Bărbaţi care urăsc femeile (2009)
Recenzie Repulsion (1965) - Sălbăticia femeii fatale
Recenzie The Runaways (2010)

Trailer I’m still here (2010) – De la actor respectat la hip hopper parodiat

2010-09-06T15:06:00.002+03:00

Nu sunt multe vedetele de cinema care reuşesc să treacă testul timpului şi să se adapteze unei industrii a căror intenţii se pot schimba radical. Dar nu asta e problema actorilor serioşi. Iar Joaquin Phoenix era considerat pentru toată lumea un actor serios. Dar când s-a schimbat asta? Când a dat-o în bară acest actor? În ce film? Nu există un asemenea film, există un film despre Joaquin Phoenix, actorul talentat şi respectat transformat în hip hopper de ocazie ridiculizat, care nu ştim ce ne va spune, dar care suntem siguri că vrem să îl vedem.

Filmul ‚I’m still here’, în regia lui Casey Affleck va avea premiera în cadrul Festivalului de la Veneţia, şi va fi lansat în cinematografele americane pe 10 septembrie.

Articole recomandate
Trailer Double Take (2009)
Recenzie film : American Teen (2008) - Adolescenţii renunţă la ficţiune
Recenzie film : Earth (2007) - Pământ, un echilibru natural uluitor în pericol

Top 5 cele mai bune filme ale verii 2010

2010-09-04T11:26:00.003+03:00

Vara lui 2010 a fost cam sărăcăcioasă în filme bune, cu toate că la începutul ei lista de titluri părea că va avea ceva pentru toată lumea. A şi existat. Disproporţia a fost însă mai ridicată decât trebuia. De aceea topul de azi are doar 5 titluri. Niciun alt film lansat în cinematografele din România în perioada 1 iunie – 31 august nu cred că merită o recomandare completă, chiar dacă s-a văzut o îmbunătăţirea ( Twilight Saga Eclipse), chiar dacă a avut ambiţie ( Inception). Iată clasamentul.

1. The Ghost Writer / Marioneta – Regizotul Roman Polanski se întoarce la mister cu acest film aparent obişnuit, dar care are stil.
2. Felicia înainte de toate – un debut convingător pentru Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf în regia de film. Un singur film românesc pentru toată vara cerea mai multă atenţie.
3. Toy Story 3 / Povestea jucăriilor 3 – acum povestea e completă.
4. Splice / Hibrid – sf, thriller, horror, genurile sunt prea multe, creatura e uimitoare.
5. Salt – Angelina Jolie dă pumni şi picioare mai bine ca James Bond.

• Nu am văzut toate filmele lansate în această perioadă. Cu toate astea, doar ‚Despicable me’ cred că ar mai putea schimba clasamentul.

Aveţi şi voi un clasament?

Articole recomandate
Filmele verii 2009 – după un an
Joacă-te cu Bella, Edward şi Jacob. Jocul Twilight Eclipse pe YouTube
Un nou cinema City în Bucureşti : la Sun Plaza în Berceni

Recenzie The Karate Kid (2010) - Kung Fu Kid

2010-09-04T11:01:00.003+03:00

Remake al originalului din 1984, ,The Karate Kid’ din 2010 ar trebui numit ‚The Kung Fu Kid’. Dar dacă pentru mulţi această eroare va fi luată drept un detaliu neînsemnat, alte aspecte negative ale filmului cu Jackie Chan şi Jayden Smith chiar nu pot fi luate drept detalii.

Jayden Smith nu este exact un actor netalentat. El îşi face bine treaba în ‚The Karate Kid’, interpretându-l pe Dre, un puşti ce se mută în China alături de mama sa ( Taraji P Henson – fie personajul, fie actriţa, fie amândouă sunt îngrozitoare) pentru a întâlni, cel puţin iniţial, persoane prea puţin prietenoase. Distribuirea lui Jayden Smith în rolul principal este însă principala problemă a acestui remake. Dacă în originalul din 1984 eroul se afla la vârsta la care putea conduce o maşină, în această variantă el are 12 ani. Diferenţa e clară, dar totuşi el trebuie să treacă prin aceleaşi întâmplări, să spună aceleaşi replici în scene doar reimaginate neimaginativ. Nu are sens.

Iar erorile nu se opresc aici. Bătăile pe care le primeşte sunt prea dure, scuzele prosteşti. De fapt, întregul punct de plecare, mutarea în China, nu are sens. Tot ce în original se întâmpla calm, liniştit, natural, aici trebuie să fie pompos, vrea să fie grandios, dar este doar greşit. Cel puţin în prima parte. Iar după mai bine de o oră de erori „grandioase”, nu ştiu cât de mult mai pot face peisajele Chinei. Se preferă revederea sau descoperirea originalului. Incomparabil cu sursa de inspiraţie, filmul în regia lui Harald Swartz este lipsit de imaginaţie şi substanţă şi abundă de absurditate şi violenţă.

Trailer

Recenzii recomandate
Recenzie film : Kick Ass (2010)
Recenzie film : Iron Man 2 (2010)
Recenzie The Sorcerer’s Apprentice / Ucenicul vrăjitor (2010) - Vrăjitorii kitsch

Trailer Buried (2010) – Un om îngropat de viu

2010-09-04T10:54:00.002+03:00

Mai claustrofobic decât în ‚Buried’ probabil nu se poate. Rămâne să descoperim dacă e aşa când unul din cele mai interesante filme ale anului va fi lansat ( în cinematografele americane este distribuit limitat din 24 septembrie). Un prim trailer care ne arată cum ar putea arăta filmul, şi nu doar cum sună, a apărut.

Trailere recomandate
Trailer The American (2010) – Ultima misiune a lui George Clooney
Trailer Harry Potter şi Talismanele Morţii Partea 1 (2010)
Trailer & Preview : Buried (2010)

Recenzie The Girl with the dragon tattoo / Bărbaţi care urăsc femeile (2009)

2010-09-03T15:00:00.006+03:00

Există foarte mult potenţial în prima adaptare cinematografică a trilogiei Millennium a lui Stieg Larsson, care nu a avut deloc nevoie de filme pentru a deveni un succes mondial de anvengură. Filmele americane în lucru cu siguranţă vor ajuta seria să câştige şi mai multă popularitate. Seria suedeză însă mai degrabă şi-a câştigat popularitatea ( internaţional cel puţin) datorită cărţilor.

Astfel, în prima jumătate a lui 2010, pe teritoriile americane filmul a avut cele mai mari încasări ale unei producţii străine, depăşind cu uşurinţă argentinianul premiat cu Oscar ‚El Secreto de sus ojos’ sau francezul comparat ( excesiv) cu ‚Godfather’ ‚Un prophet’ şi asta deşi ‚The Girl with the dragon tattoo’ este clar inferior celor două. În original ‚Man som hatar kvinnor’, în română ‚Bărbaţi care urăsc femeile’ poate fi însă un promiţător început pentru dărâmarea barierei limbii, care curios se manifestă foarte puternic în cinematografie, dovedind că pentru publicul larg limbajul cinematografic rămâne doar secundar.

Noomi Rapace, într-un rol care ar trebui să se manifeste puternic în cariera sa, este în film Lisbeth Salander, eroina trilogiei începute cu ’The Girl with the dragon tattoo’. Hackeriţă profesionistă şi un fel de detectiv, cu un aspect neconvenţional, ea îşi face treaba profesionist, însă nu e genul de persoană foarte comunicativă. Se simte mai confortabil să facă dosare detaliate, pe care să le înmâneze celor interesaţi. Misiunea sa este momentan jurnalistul Mikael Blomkvist, ce recent a pierdut un proces important împotriva unui om corupt. Condamnat la trei luni de închisoare, acesta este angajat de un anume Henrik Vanger pentru a investiga dispariţia nepoatei sale petrecută acum 40 de ani înainte de ispăşire.

Tot ceea ce mulţi alţii nu au reuşit să facă, până la urmă acest Mikael va reuşi, cu ajutorul lui Lisbeth. Dar ceea ce ni se oferă rămâne doar un început, fiindcă acela rămâne doar un mister secundar pentru o carte, pentru un film. Lisbeth este adevăratul mister al acestei serii. La cei 24 de ani ai săi, fără să ni se explice de ce, Lisbeth încă are nevoie de un tutore, care se dovedeşte a nu fi deloc ocrotitor. Ba chiar dimpotrivă. El o ameninţă pe eroina noastră cu reinternarea într-un spital de boli mintale dacă nu se supune lui.

Lisbeth pare pierdută, dar nu este. Are puterea de a îndura, dar îşi plănuieşte rapid şi inteligent scăparea şi răzbunarea. Inteligenţa este cea care îi controlează furia, ce numai într-un mod calculat se manifestă în acţiunile sale violente împotriva bărbaţilor. Poartă o ură puternică acestora, o ură ce devine barieră în relaţia sa cu Mikael.

Este un personaj foarte bine construit, care într-un mod curios nu ajunge să îşi atingă potenţialul, cel puţin în această primă parte într-adevăr misterioasă, dar într-un final departe de un impact pe atât de puternic pe cât titlul reuşeşte. Dezvăluirea misterelor, reapariţia naziştilor, brutalitatea crimelor, formarea echipei rămân familiare şi nesurprinzătoare. Fără să se greşească nimic, filmul păseşte pe un drum prestabilit, lipsit de emoţie. Rămâne să vedem cum se va manifesta potenţialul în celelalte două părţi, precum şi în viitoarea trilogie americană, ce va fi începută de David Fincher. Potenţialul cu siguranţă există. La fel şi curiozitatea unui număr foarte mare de spectatori.

Trailer

Recenzii recomandate
Recenzie Solyaris / Solaris (1972)
Recenzie Kynodontas / Dogtooth (2009) - Alegerea izolării
Recenzie The Ghost Writer / Marioneta (2010)

Trailer Morgen ( 2010, Marian Crişan) – 4 premii la Festivalul de la Locarno

2010-09-03T14:50:00.003+03:00

Filmul de debut al regizorului Marian Crişan, câştigător al premiului pentru scurt-metraj pentru ‚Megatron’ la Cannes în 2008, şi răspunzător pentru câteva din videoclipurile româneşti ce rulează pe posturile tv muzicale, ,Morgen’ a câştigat 4 premii anul acesta la festivalul de la Locarno, inclusiv premiul special al juriului. Filmul spune povestea lui Nelu şi a emigrantului ilegal pe care acesta îl descoperă într-o aparentă zi obişnuită. Acţiunea se petrece în oraşul Salonta. ‚Morgen’ se va lansa în această toamnă în cinematografele româneşti.

Trailere recomandate
Trailer Periferic (Bogdan George Apetri, 2009)
Trailer Mar Nero / Marea Neagră (2008) – De ce merg românii în Italia?
Trailer Medalia de onoare (2010)

Recenzie The Karate Kid (1984) - Metode alternative de învăţare

2010-09-02T15:21:00.006+03:00

Datorită unor continuări nereuşite imaginea titlului ‚The Karate Kid’ a avut puternic de suferit. Chiar dacă filmul din 1984 nu este capodoperă ( nici nu se vrea una), întâlneşte excelenţa. E amuzant, inocent şi loveşte unde trebuie.

Filmele cu karate ( sau oricare alt tip de lupte) sunt adulate de publicul adolescentin, care vede în învingători exemple bune de urmat. Explicaţia nu e deloc greu de căutat. La vârste fragede ( şi nu numai) ne dorim să învingem. La vârste mai înaintate mai cunoaştem şi cum să pierdem. Şi în acelaşi timp se pare că ne place violenţa. ‚The Karate Kid’ din 1984 face un lucru extraordinar din acest punct de vedere. Există lupte în film, dar cum eroul este exact la vârsta adolescenţei, ele nu reuşesc să fie pe atât de uimitoare ca în alte filme de gen. Faptul că ele par mai reale nu ştiu dacă va fi neapărat un punct important pentru mulţi, deşi ar trebui să fie un punct chiar solid. Dar chiar şi dincolo de aceste lupte şi cine iese învingător în final, personajul principal învaţă karate prin metode alternative, ce nu sunt strict fizice. Astfel, Daniel se dezvoltă spiritual, mai degrabă decât fizic.

Filmul ajunge şi la lupte, dar ele reprezintă poate a zecea parte din film. Mai important e că ştim de unde vine Daniel ( înainte de a lupta în turneul din final se îndrăgosteşte, întâlneşte dezamăgirea, frica, umilinţa). Şi apoi, pentru că filmul nu se grăbeşte. Şi nu în ultimul rând pentru energia trimisă de Pat Morita, într-un rol care i se potriveşte perfect. Astfel, ,The Karate Kid’ ajunge să strălucească. El este poate cel mai bun motiv cinematografic pentru care cineva se apucă de karate.

Recenzii recomandate
Recenzie Knight and Day / Întâlnire explozivă (2010)
Recenzie film : Prince of Persia : The Sands of Time ( 2010)
Recenzie film : Iron Man 2 (2010)

Trailer My Dog Tulip – Un alt fel de film despre un câine

2010-09-02T15:15:00.001+03:00

Filmele despre animale, inclusiv câini, ne-am obişnuit să fie uşurele, pentru toată familia, mai degrabă pentru copii. Animaţia ,My Dog Tulip’ pare să fie altceva. Adaptat după cartea lui J.R. Ackerley, filmul vorbeşte despre o prietenie cum „numai de la un câine poţi avea” ( aproximativ). Desenat de mână, filmul arată cel puţin interesant în trailerul de mai jos. Christopher Plummer, Lynn Redgrave şi Isabella Rossellini dau voce personajelor animate.

Trailere recomandate
Trailer Toy Story 3 / Povestea jucăriilor 3 (2010)
Trailer Rio 3D (2011)
Trailer Cronicile din Narnia 3

Machete, Marmaduke şi Step Up 3D în cinematografele din România

2010-09-02T14:59:00.003+03:00

3 lansări diferite pentru data de 3 septembrie. Noul film Robert Rodriguez se duelează cu un film în care personajul principal este un căţel şi cu încă o continuare la filmul de dans ‚Step Up’, acum în 3D.

Ce aş alege eu : Machete
Ce va alege probabil publicul : Step Up 3D

Machete - se lansează în cinematografele din România în aceeaşi zi cu lansarea în cinematografele americane. Danny Trejo, Steven Seagal, Robert DeNiro, Jessica Alba şi Lindsay Lohan sunt actorii din acest nou film plin de împuşcături, dar care ar trebui să aibă şi altceva pe lângă.

Marmaduke – Owen Wilson dă voce unui câine de talie foarte mare care se mută în California. Filmul a fost primit foarte prost de cronicari şi nu a avut mare succes nici la public.

Step Up 3D / Dansul dragostei 3D – spre deosebire de lansările de după ‚Avatar’, acest nou film despre dans a fost chiar filmat în 3D, ceea ce înseamnă că s-ar putea să ai şansa să vezi ceva diferit în varianta 3D. Povestea nu cred că are vreo importanţă, scenele de dans sunt cele care se vor văzute. Şi au lăsat o impresie bună pentru fanii genului.

‚The American’ se lansează în regim de avanpremieră.

Articole recomandate
Trailer & primele recenzii : Black Swan / Lebăda neagră (2010)
Inception salvează filmele. Sau nu? Încasări de 60 de milioane în primul weekend
Filmele româneşti ale anului 2010

Trailer Mar Nero / Marea Neagră (2008) – De ce merg românii în Italia?

2010-09-02T14:44:00.002+03:00

Câştigător al premiului pentru cea mai bună actriţă la festivalul de la Locarno în 2008 pentru interpretarea Ilariei Occhini, filmul în care mai joacă şi Dorotheea Petre, Maia Morgenstern şi Vlad Ivanov încearcă să răspundă la o întrebare destul de importantă „De ce pleacă românii în Italia?” şi poate „De ce se mai întorc?”. Dacă mersul la film ar fi mai popular, cu siguranţă ‚Mar Nero / Marea Neagră’ ar avea cărui public să se adreseze. Dar cum asta nu se întâmplă, va fi interesant cum se va descurca în competiţie cu ‚Marţi, după Crăciun’, lansat în cinematografe tot pe 17 septembrie.

Trailer subtitrat în română

Trailere recomandate
Trailer Cannes 2010: Căutare ( Ionuţ Piturescu)
Trailer Cannes 2010 : Autobiografica lui Nicolae Ceauşescu ( Andrei Ujica, 2010)
Trailer Mănuşile roşii (2010)

Recenzie Die Hard / Greu de ucis (1988) - Mai mult decât un film de acţiune

2010-09-01T13:58:00.005+03:00

Cu un titlu ca ‚Die Hard / Greu de ucis’, filmul care l-a consacrat pe Bruce Willis merge mai departe de genul acţiune.

Pentru poliţistul John McClane, o vizită de Crăciun „acasă” se tranformă într-o vânătoare pe viaţă şi pe moarte cu nişte „terorişti” hoţi, în care gloanţele vin din toate părţile, iar exploziile sunt făcute pentru a ajunge la ştiri. Dar nu asta face filmul special, ci lucrurile mici care se întâmplă înainte, în timpul sau după explozii. Astfel, o mică schimbare de nume se transformă într-o ceartă între soţi gata să ne arate cât de dificilă şi tensionată poate fi evoluţia unei femei pentru un cuplu. Intervenţia poliţiei / FBI-ului în această „afacere” e tratată cu ironie. Relatările posturilor de televiziune se transformă într-o critică adusă mass mediei. Filmul atinge cu ironia inclusiv războiul din Vietnam, dar mai important, războiul împotriva terorismului cu ani înainte de a ajunge la scala de azi. Între timp personajul lui Bruce Willis salvează situaţia, scapă de inamici şi îşi face ieşirea ca un erou din flăcări pentru a merge cu soţia acasă. Ar fi uşor de spus că ‚Die Hard’ e unul din cele mai bune filme de acţiune, dar calităţile sale merg dincolo de un gen anume.

Recenzii recomandate
Recenzie The Expendables / Eroi de sacrificiu (2010) - Un alt film de acţiune banal
Recenzie Gruz 200 / Cargo 200 (2007) - Cândva în Uniunea Sovietică
Recenzie The Ghost Writer / Marioneta (2010)

Trailer & primele recenzii : Black Swan / Lebăda neagră (2010)

2010-09-01T13:32:00.003+03:00

Acum două săptămâni când trailerul filmului cu Natalie Portman ‚Black Swan / Lebăda neagră’ a apărut în online, a avut o puternică reacţie în rândul cinefililor. Noul film al regizorului Darren Aronovsky ( Requiem for a dream, The Wrestler) despre relaţia dintre o balerină veterană şi rivala sa a avut premiera în deschiderea Festivalului de la Veneţia. Primele reacţii sunt împărţite.

Variety face comparaţii între filmul lui Darren Aronovsky şi primele filme ale lui Roman Polanski. ( Repulsion şi Rosemary’s Baby.

În schimb, Hollywood Reporter numeşte ‚Black Swan’ mai degrabă „o plăcere vinovată”.

‚Black Swan’ se lansează pe 1 decembrie în cinematografele americane. Asta înseamnă că filmul are pretenţii de Oscar.

Articole recomandate
Recenzie Inception / Începutul (2010) - Visul explodează
Recenzie The Machinist / Maşinistul (2004) - Slab ... mental
Recenzie Twilight Saga New Moon / Lună nouă (2009) - Shakespeare nu poate fi reinventat şi aici nici interpretat

Recenzie The Expendables / Eroi de sacrificiu (2010) - Un alt film de acţiune banal

2010-09-01T09:34:00.003+03:00

Sylvester Stallone, Jason Statham, Mickey Rourke, Arnold Schwarzenegger, Bruce Willis, Jet Li, Dolph Lundgren chiar şi împreună pe afişul aceluiaşi film nu promit altceva decât acţiune, explozii, bătăi din cele mai impresionante. Iar ele există, dar până şi acestea au uitat să fie impresionante.

Dintre scenariştii leneşi cu doze foarte mici de inteligenţă sau imaginaţie, tehnicienii care se ocupă de explozii şi actorii vedetă care atrag involuntar privirea spre afişul filmului, surprinzător actorii sunt cei care îşi fac cel mai puţin bine treaba. Aceştia nu reuşesc unanim sau permanent să îşi arate calităţile pentru care au devenit faimoşi. Unii au mersul dificil, la alţii se prea văd operaţiile estetice. Posibil conştienţi de incapacităţile lor, unii se retrag imediat ce intră în scenă. Ei apar pentru a spune replici scurte, neimportante pentru desfăşurarea filmului, dar care probabil vor amuza spectatorii. Apoi, cu mersul pe tot atât de dificil, ei ies din scenă mult mai rapid decât ne-am fi aşteptat ( ţinând cont de programul lor), lăsând doar pe câţiva din întreaga elită să salveze fata ( unui general dictator dintr-o ţară din America Latină). Salvarea se întâmplă bineînţeles, totul după câteva lupte şi explozii ca în mai toate filmele de gen. De altfel, oricât de mult speri, banalitatea nu vrea să lase ‚The Expendables / Eroi de sacrificiu’ să fie omagiul unui gen, care doar s-a digitalizat, fiind mai în vogă ca niciodată.

Recenzii recomandate
Recenzie Salt (2010) - Femeia, erou de acţiune
Recenzie Sport sângeros - De fapt nu foarte sângeros
Recenzie Predators (2010) - Alt episod dintr-o franciză inexistentă

Trailer The American (2010) – Ultima misiune a lui George Clooney

2010-09-01T09:26:00.001+03:00

George Clooney este un asasin american aflat la ultima misiune într-o Italie periculoasă, dar şi senzuală. De la aclamatul regizor Anton Corbjin ( Control), filmul pare că este legat de interpretarea lui George Clooney, care din teaser se arată promiţătoare. El este un actor american într-un film cu foarte mulţi actori internaţionali.

‚The American’ se lansează astăzi în cinematografele americane, urmând să fie lansat şi în România pe 10 septembrie.

Trailere recomandate
Trailer Saw 7 3D
Trailer 2 The Social Network (2010) - Creep şi Facebook
Trailer Periferic (Bogdan George Apetri, 2009)

Back in business

2010-09-01T09:08:00.000+03:00

După aproape o lună de pauză, Clubul de film se redeschide de astăzi. Are câteva filme de ajuns din urmă, dar nu foarte multe ( luna august la cinema ştiam că nu va fi foarte ofertantă). Vine şi cu câteva modificări. Adoptă un stil mai minimalist. Aşadar postări mai scurte, mai diferite, rubrici noi, săptămâni tematice. Dar astea le vom descoperi pe parcurs. Bine v-am regăsit.

Femeia, erou de acţiune – Salt (2010)

2010-08-06T19:59:00.003+03:00

Există doar o întrebare în ‚Salt’, noul film de acţiune al Angelinei Jolie. Aceea este „Cine e Evelyn Salt?”. Variantele de răspuns sunt două. Fie Evelyn este un super spion rus antrenat din copilărie pentru a-l ucide pe preşedintele rus ( şi de ce nu, şi pe cel american), totul pentru repornirea războiului rece. A doua variantă este că Salt este un agent CIA prins într-un complot uriaş, al cărui rezultat este cam acelaşi.

Răspunsul va veni mai repede decât te aştepţi ( e o combinaţie între cele două), iar misterul va fi desluşit în mare la jumătate. Dar ăsta nu e un defect, pentru că dacă ar fi avut câteva aspiraţii mai mari decât materialul din care este făcut, cu siguranţă răspunsul ar mai fi putut amânat. Dar altul este scopul lui şi ştim asta de la început. Ceea ce aflăm la sfârşit e că scopul este atins. Acţiunea poate încă crea bună dispoziţie, iar Angelina Jolie se pricepe la arme şi bătăi.

Actriţa din ‚Lara Croft’ nu e pentru prima dată în mijlocul unor lupte acrobatice ce implică şi câteva cascadorii uşurele pe un plot Bond. Dar deşi multă lume se pare că şi-a dat seama de ceva timp de calităţile sale de actriţă de acţiune, cam singura momentan, abia la „Salt” şarmul său stă fix pe ecran, neascundându-se în spatele unor scenarii plictisitoare. Este un atuu al ei la care apelează foarte bine aici.

Faptul că ea, şi nu un el ( sau o altă ea), interpretează salvatorul are foarte mare legătură cu relaxarea care reuşeşte să o producă filmul. Femeie sau bărbat, ea este o actriţă bună de acţiune, dar nu numai. Alternarea rolurilor este necesară.

Dar nu e deloc rău să arate că femeia Salt poate fi mai tare decât bărbatul Bond din când în când, dar nu în „Salt 2”. Nu de alta, dar dacă în „Salt” s-a putut găsi un alt nume pentru acelaşi erou de acţiune, sunt sigur că figura se poate repeta. Până atunci, ,Salt” nu e o alegere rea.

Articole recomandate
Visul explodează – Inception / Începutul
De fapt, nu foarte sângeros - Sport sângeros
Recenzie Predators (2010) - Alt episod dintr-o franciză inexistentă

Prietenul vampirului – Let the right one in

2010-08-05T13:29:00.002+03:00

Recenzie

Cu cuţitul în mână, Oskar (Kåre Hedebrant) repetă nimănui „Guiţă. Guiţă ca un porc”. El se antrenează pentru răzbunare, devenind ceea ce societatea l-a antrenat să fie. Asta credem în primul minut din ,Lat den ratte komma in’ ( în engleză ‚Let the right one in’), iar ăsta rămâne şi adevăratul subiect al filmului.

Acesta este şi momentul în care neoficial o întâlneşte şi pe Eli (Lina Leandersson), noua sa vecină de „12 ani, mai mult sau mai puţin”, care soseşte pentru prima oară în cartierul său. El îşi continuă însă mai departe antrenamentul, pentru ca mult mai târziu în film Eli să îi spună că acelea au fost primele cuvinte pe care le-a auzit de la el.

Ceea ce nu ne duce nicidecum spre Eli ( sau poate doar indirect), ci ne reîntoarce la Oskar, acest tânăr blond aparent inocent, dar supus unei presiuni mult prea mari din partea societăţii. Batjocorit de colegi, fără prieteni, cu un tată alcoolic, autodidact în mânuirea cuţitului şi colecţionar de articole despre crime, el este făcut să devină un criminal?

Apariţia lui Eli într-un fel îl obligă să ajungă acolo, dar este această rece creatură ce înspăimântă pisicile elementul necesar sau e doar un element ajutător?

Acestea sunt doar câteva întrebări cu care filmul din 2008 a lui Tomas Alfredson te lasă. De la lansarea sa ( nu au trecut decât doi ani), filmul suedez a reuşit să inpresioneze puternic atât criticii, cât şi fanii genului horror, iar alţi regizori şi producători de la Hollywood s-au mişcat mai repede decât era cazul.

E stilul său misterios şi rece care te capturează instantaneu, dar e complexitatea sa cea care nu îţi dă drumul o secundă, hrănindu-ţi curiozitatea şi permanent adăugând o nouă întrebare.

Va fi Oskar peste ani exact acelaşi bătrân, „tatăl” lui Eli care răspunde atât de puternic la o scurtă mângâiere înainte de a se sacrifica pentru aceasta? Şi revin, vrea Oskar să meargă atât de departe?

Vedem cum apariţia sângelui îl eliberează, dar vedem şi cum scapă cuţitul când ar trebui să acţioneze. În Eli vede în primul rând prietena ce nu a avut-o niciodată. Gustă sângele, dar le gustă de pe buzele sale. El vrea să îi devină prieten ei, nu neapărat vampirului.

Iată un puzzle emoţional care merită descoperit şi redescoperit în original. Apreciem rapiditatea cu care Hollywood-ul se mişcă, dar am aprecia mult mai mult dacă filmul acesta ar rămâne neatins cel puţin pentru o perioadă, pentru a ajunge la cinefili în original, pentru că ‚Let the right one in’ este chiar un film important, poate cel mai bun film cu vampiri de vreo 10 ani. Forţa sa nu se vede doar prin poveste ( foarte bună), ci prin întreg, prin aceste personaje atât de complexe, aceşti actori foarte talentaţi, stilul său, recele Suediei. E un film care chiar reuşeşte să arate cât de import este limbajul cinematografic. Vom vedea însă cât de multă lume va mai fi curioasă să îl descopere după ce apare remake-ul său în engleză.

Trailer Let the right one in

Recenzii recomandate
Recenzie Twilight Saga : Eclipse / Saga Amurg : Eclipsa (2010) - Alegerile Bellei
Recenzie film : Daybreakers (2009) - Revenirea vampirilor la umanitate
Antichrist (2009) – Lars Von Trier

Revoluţia în sfârşit – Oktyabr

2010-08-04T14:51:00.002+03:00

Dacă în ‚Crucişătorul Pompkin’, citatul de deschidere vine de la Stalin, în ‚Oktyabr / Octombrie’, Sergei M. Eisenstein se întoarce la Lenin. Rezultatul este ultimul mare film mut al regizorului, aici împărţind postura de regizor cu Grigori Alexandrov.

„Război şi foame. Aceeaşi poveste” scrie pe ecran, iar noi le dăm dreptate scenariştilor ( cei doi regizori) mai rapid decât ei apucă să aducă şi „dar”-ul. Sunt teme în cariera unor regizori care se manifestă obsesiv, dar temele propagandiste ale filmelor lui Eisenstein au ajuns la ‚Oktybar’ să devină cam insuportabile.

Regizorul de altfel a fost însărcinat, datorită reacţiilor internaţionale foarte bune, cu realizarea acestui film pentru a aniversa 10 ani de la evenimentele prezentate în film : revoluţia din 1917.

Scenele, în acelaşi spaţiu propagandist ca în ‚Greva’ şi ‚Crucişătorul Potemkin’, sunt de data asta foarte bine documentate. Iar în sfârşit şi revoluţia se întâmplă, încheind această temă devenită obositoare.

Diferenţe însă se găsesc. Personajele pentru prima oară sunt chiar destul de bine definite în această luptă de mulţime, pentru că ele sunt istorice. De exemplu, scena de început a filmului prezintă demolarea statuii ţarului. Una din victoriile revoluţionarilor ni-l prezintă şi pe Lenin.

Răul absolut de altfel rămâne portretizat aproape exclusiv în aceste personaje, în timp ce ni se arată cum inamicii acestora acţionau împotriva revoluţionarilor datorită propagandei. Să îl vezi pe ţar denumit „dictator”, cunoscând puţin istoria Rusiei, creează un moment în care mai că nu te poţi abţine din râs.

Din punct de vedere cinematografic, montajul lui Eisenstein continuă să se dezvolte, făcându-l puţin pretenţios. Adăugând şi subiectul repetativ, la fel ca şi pentru publicul rus al acelei perioade, ,Oktyabar’ se luptă să intereseze, deşi e creat de un geniu. Asta e important, indiferent că va câştiga sau va pierde.

Recenzii recomandate
Bandiţii poeţi – Bonnie şi Clyde
Recenzie La moara cu noroc (1957) - Filmul după nuvela lui Ioan Slavici
Recenzie Solyaris / Solaris (1972)

Motivul unei revoluţii – Crucişătorul Potemkin

2010-08-03T17:10:00.003+03:00

Dacă se caută motivul unei revoluţii sau se încearcă o revoltă ( dar mai ales prima) ‚Crucişătorul Potemkin / Batlleship Potemkin’ e un film care arată cum se face propagandă. Sergei M Eisenstein o face atât de bine în cel de-al doilea film de lung metraj din carieră, încât scena scărilor de la Odessa a devenit pentru mulţi un eveniment istoric, deşi lucrurile au stat puţin diferit.

Lansat în acelaşi an cu ‚Greva’, ‚Crucişătorul Potemkin’ reia aceleaşi teme propagandiste din primul său film, îşi dezvoltă montajul şi creează cel mai mare succes cinematografic al regizorului, nu neapărat la publicul larg, cât la cel de specialitate. Astfel, acesta încă continuă să fie considerat unul din cele mai influente filme din istoria cinematografiei. Şi nimănui nu îi pasă că filmul se deschide cu mesajul lui Stalin.

Narativ filmul păstrează ( în mare) elementele ‚Grevei’. Mici schimbări însă apar. Structurat în 5 episoade, în loc de 6, există un personaj în film care se manifestă pentru o perioadă mai lungă de timp decât oricare altul. În interpretarea lui Aleksandr Antonov, Grigory Vakulinchuk este cel care devine liderul marinarilor, care întorşi din război, sunt din nou supuşi unor condiţii inumane de viaţă.

Într-una din scenele de început, marinarii se revoltă cu privire la hrana lor necomestibilă. Unul dintre aceştia arată unui superior de ce este necomestibilă, iar acesta insistă că hrana poate fi consumată, deşi este clar inclusiv pentru el că lucrurile nu stau aşa. Refuzul marinarilor de a consuma respectiva hrană se transformă în condamnare la moarte, când acest Grigory Vakulinchuk îndrăzneşte să spună „fraţilor”.

Revolta, deşi duce la un câştig, încheie viaţa lui Grigory, care este dus la Odessa, unde mai întâi o masă de oameni, mai mare decât în ‚Greva’, se adună pentru a-l comemora şi apoi pentru a se revolta. Plecarea curcişătorului Potemkin păstrează masele de oameni pe scările Odessei, până când gloanţele încep să vină din puştile celor care reprezintă răul absolut.

Restul e istorie cinematografică, una din cele mai importante, cunoscute şi discutate scene din istoria cinematografiei, pe care probabil însă atât de mulţi nu au cunoscut-o.

Este scena care poate deveni uşor motivul unei revoluţii, dovedind puterea cinematografiei asupra tuturor. Pentru un moment din nou răul este absolut, iar binele este învins. Din nou un copil este asasinat ( ba chiar doi).

Dar după această scenă, filmul continuă, iar o parte a răului absolut răspunde la ‚fraţilor’ şi devine bine absolut. Asta e propagandă, dar scena de la Odessa rămâne unul din vârfurile cinematografiei.

Recenzii recomandate
All Quiet on The Western Front / Nimic nou pe frontul de vest (1930)
Recenzie Noz w wodzie / Knife in the water (1962) - El e Roman Polanski
Recenzie The Good, the Bad and the Ugly (1966) - Din epoca de aur a westernului

Propagandă, dar mai ales artă – Greva

2010-08-02T20:30:00.007+03:00

Sergei M Eisenstein poate fi denumit datorită activităţii sale din perioada 1925-1928 cel mai entuziast propagandist al regimului lui Stalin. Rezultatele sale sunt atât de importante, pe plan local, cât şi internaţional, încât comparaţiile nici nu merită căutate. Mesajul lui Stalin s-a auzit, dar mai ales a fost văzut de mulţi, inclusiv de oameni politici nazişti, care vor folosi şi filmul ca mijloc foarte convingător de propagandă.

Timpul a trecut, regimurile politice au trecut şi ele, filmul s-a schimbat din multe puncte de vedere, filmele regizorului rus continuă să uimească mulţi cinefili şi să inspire numeroşi alţi regizori. Nu neapărat cu ‚Stachka’, ‚Greva’ în română, primul său film de lung metraj, care totuşi rămâne impresionant, ba chiar poate fi considerat mai accesibil.

Lansat în acelaşi an cu ‚Battleship Potemkin’, în ‚Greva’ se va putea observa mai uşor amprenta cinematografică a lui Eisenstein : montajul. Chiar dacă scena de la Odessa din filmul carierei sale incintă la discuţii şi primeşte cele mai multe aprecieri, inclusiv refaceri în alte filme, montajul metaforic e cel mai uşor de sesizat aici, în câteva scene importante din film.

Într-una dintre ele, „agenţii secreţi” ai capitaliştilor, înzestraţi cu nume de cod nealese întâmplător, precum Maimuţa, Tăcutul, Patriarhul, Bulldogul, Vulpea sau Bufniţa, au parte de câte o portretizare ironică prin intermediul celebrului montaj metaforă. În gesturile ( sau doar chipurile) acestora, regizorul găseşte asemănare cu anumite animale ( poate chiar numele de cod pe care fiecare îl poartă), pentru a le suprapune.

Mesajul nefavorabil despre ei este foarte clar, într-un film în care răul este absolut, iar binele rareori altfel. Iar bineînţeles, răul este reprezentat de capitalişti şi toţi cei care îi servesc pe aceştia : de la poliţişti la spionii despre care vorbeam. Ei sunt îmbrăcaţi foarte bine, consumă băuturi fine şi îşi tratează angajaţii foarte prost. Angajaţii, clasa muncitoare, prezentaţi în antiteză, apelează la grevă doar când găsesc un motiv mai mare decât nedreptatea cu care sunt trataţi : sinuciderea unui coleg.

La invocarea acestui motiv lucrurile au luat deja o întorsătură mult prea radicală, iar filmul nu se va opri aici. Răul absolut nu se va opri în niciun moment, iar moartea va ajunge pe ecran pentru a şoca. Teoria lui Eisenstein îşi demonstrează însă capacitatea, dincolo de propagandă, în scena de final. O mulţime de oameni mor, binele de data asta e învins, dar nu asta şochează, nu asta afectează spectatorul. Tăierea gâturilor unor vaci simbolizează masacrul al cărui rezultat îl vedem în final, iar asta e mult mai îngrozitor.

Alcătuit din 6 capitole ‚Greva’ înseamnă o nouă viziune de film, diferită de cea hollywoodiană, în care evenimentele sunt mai importante decât personajele. Aici nu există personaj principal, iar intriga, conflictul dintre aceste două categorii sociale ia uneori chipul unui personaj, dar în mare ele sunt reflectate de mulţime ( numeroase scene de acest tip). Această tehnică diferită şi inovatoare reprezintă motivul pentru care filmul merită descoperit. Cândva, ceea ce se petrece pe ecran a fost luat drept propagandă. Aceste imagini astăzi sunt puse acolo unde trebuie, la artă.

Recenzii recomandate
Recenzie Duminică la ora 6 (1965) - Şi un film comunist poate fi capodoperă
Recenzie film : Caravana cinematografică ( 2010) - Un eşec neaşteptat
Recenzie Independenţa României (1912) - Primul film românesc de lung metraj

De fapt, nu foarte sângeros - Sport sângeros

2010-08-01T15:24:00.003+03:00

A existat o perioadă în care ‚Sport sângeros’ trebuie să fi fost un film de neratat pentru români. De fapt, a existat o perioadă când mulţi români vroiau să fie Jean Claude Van Damme, ceea ce până la urmă nu e deloc rău în comparaţie cu exemplele pe care le găsesc unii astăzi în diferite persoane.

Acea perioadă a apus acum ceva vreme, şi împreună cu ea cariera de actor a lui Jean Claude Van Damme. Urmărind ‚Bloodsport’ mă întreb cum de ea a putut să existe.

În acest moment nu am în faţa mea o figură mai puţin expresivă decât a acestui actor în rolul lui Frank Dux ( ştiaţi că ‚Bloodsport’ este un film biografic?). El nu numai că nu ştie să joace, dar nici nu pare că încearcă în primul său film important. Faţa lui e neschimbată, gesturile care să completeze replicile nu există (în momente ce vor să impresioneze emoţional, personajul îşi păstrează mâna în buzunar), iar puţinele replici scurte abia sunt duse la capăt printre multe pauze.

Interpretarea sa nu e doar neconvingătoare, proastă, e pur şi simplu dezastruoasă, în condiţiile în care ştiam că cea mai bună calitate a sa e aceea de a face şpagatul. Şi nu doar intrepretarea sa e dezastruoasă, ci întreg filmul.

Nu, nu mă aşteptam la un scenariu adevărat (scenariştii nu au mai semnat niciun alt scenariu), la viziuni regizorale (regizorul Newt Arnold nu a mai regizat niciun alt film după acesta), la profunzime emoţională, dar cel puţin credeam că vor exista lupte.

Dar ele nu există. Punerea în scenă e atât de slabă încât luptele par nişte îmbrăţişări de grup, glume între adolescenţi în spatele blocului. Totul merge de la prost la şi mai prost, încât chiar e greu de imaginat cum de un astfel de film a avut succes. A fost de ajuns titlul?

Nu e neinimaginabil ceea ce se întâmplă în afara ringului de luptă (e plin de glume proaste voite sau nu, neinformat cultural şi mai mult decât telenovelistic), dar e cu totul neinimaginabil cât de nesângeros este. Duelul ‚Street Fighter’, pe care personajele ni-l prezintă în film, cu siguranţă creează mai multă înflăcărare decât luptele ce se vor adevărate.

De aceea, revederea unui astfel de film se face doar în spirit de glumă. Şi de ce nu s-ar face? Se va râde mai bine decât la multe comedii ce rulează în cinematografe.

Recenzii recomandate
Visul explodează – Inception / Începutul
Recenzie Predators (2010) - Alt episod dintr-o franciză inexistentă
Recenzie Valhalla Rising (2009)

Visul explodează – Inception / Începutul

2010-07-31T16:59:00.003+03:00

„Wow. Tu ai creat toate astea?” îl întreabă Ariadne ( Ellen Page) impresionată pe Cobb ( Leonardo DiCaprio) atunci când aceştia ajung în ultimul ( sau penultimul) lor vis. Şi nu pot fi decât de acord cu ea. Lumea pe care Christopher Nolan ne-o prezintă în noul său film ‚Inception’ ( tradus neinspirat în română ‚Începutul’) impresionează instantaneu. Blocuri care se dărâmă sub privirile noastre, şosele flexibile, o lume lipsită de gravitaţie formează un întreg care are sens să vină dintr-un vis. Dar ce face Christopher Nolan cu această lume?

Răspunsul va fi probabil foarte îmbucurător pentru pasionaţii de filme de acţiune, care cred că privesc ceva unic : explodează. Iar exploziile în afara unor mici surprinzătoare excepţii sunt la fel precum în toate celelalte filme de acţiune. Aşa că nu înţeleg. Care mai este rostul să îţi arăţi puterile imaginaţiei, dacă rezultatul creaţiei tale e redus la a reprezenta doar un mediu diferit pentru ceva la fel de obişnuit? Nu are niciun sens.

‚Inception’ a fost numit cel mai ambiţios film al verii, cel mai original şi cel mai bun. Adevărul este că dacă a existat vreodată vreo ambiţie, probabil ea s-a evaporat undeva între un vis şi un altul, între dorinţa de a crea un film inteligent, dar şi un film neriscant, de acţiune, la fel ca toate celelalte. Vestea este că nu prea merge astfel şi chiar dacă nu poţi să nu recunoşti unele aspecte bune ale lui ‚Inception’, cred că e mai uşor să te bucuri de un film care nu îţi implementează o altă idee despre sine.

Dintr-un vis în altul, în timp ce personajele noastre încearcă să planteze o idee în subconştientul unui moştenitor potent financiar, te vei putea bucura de efecte speciale pline de imaginaţie, piesa lui Edith Piaff şi Marion Cottilard, dar propiul vis despre ‚Inception’ ( acela că e o capodoperă sau cel mai bun film al verii) va dispărea printre atâtea explozii obişnuite şi datorită pretenţiei că filmul e misterios.

Dar ‚Inception’ nu e un niciun vis misterios sau romantic, e doar unul care se pricepe să explodeze. ‚Memento’, semnat de acelaşi Christopher Nolan, se pricepe mult mai bine să se joace cu mintea spectatorului.

‚Inception’ e atât de predictibil, încât „misteriosul” final te va face să nu îţi pui nicio întrebare, ceea ce aş spune că e fatal pentru un film creat ca un puzzle care să fie explorat la infinit, pentru a găsi un posibil sens. Altfel, repet, sunt destule lucruri de admirat la el, dar nu se poate face asta decât în trecere. Următoarea explozie nu vrea să aştepte.

Articole recomandate
Trailer & Preview : Inception (2010)
Primele recenzii : Inception (2010)
Avanpremiere versus premiere : Get him to the Greek sau The Sorcerer’s Apprentice

Înapoi, dar înainte – Memento

2010-07-31T10:15:00.002+03:00

Eroul din al doilea film al unuia dintre cei mai promiţători regizori ai perioade actuale, Christopher Nolan, se trezeşte pentru a se întreba unde se află. Îşi răspunde rapid, conştient de starea sa : aceea de om incapabil de a-şi crea noi amintiri. Numai că acestea sunt necesare pentru scopul său în această viaţă ce nu poate rămâne decât pe loc. Găsirea asasinului soţiei sale şi cauzatorul propiei stări trebuie asasinat.

Asasinatul presupusului ucigaş se produce chiar în începutul filmului, când găseşte pe unul din cartonaşele sale ajutătoare „Omoară-l”. Dar cât de sigur poţi fi de un îndemn de pe un cartonaş?

Pentru a ne arăta cum de s-a ajuns aici, regizorul alege o metodă interesantă de a ne oferi răspunsul : merge înapoi. Finalul se transformă astfel în început.

Refuzând formula narativă clasică, regizorul creează totuşi un film nu pe atât de pretenţios pe cât ne-am aştepta. Stilistic, filmul nu se compară cu alţi maeştrii ai suspansului. Dar răsturnările de situaţie şi misterul atinge culmile genului.

Guy Pearce duce a Brad Pitt în tinereţe, Carrie Anne Moss este însă cea care cucereşte ecranul într-o interpretare mai bună decât în ‚Matrix’-ul sosit în 1999, dar şi mai surprinzătoare ca personaj.

Încurcat, dar nu închis, tensionat, sensibil şi captivant, ,Memento’ e un film bun din gen, a cărui legendă a cam scăpat de sub control. Original nu înseamnă capodoperă. Inovator nu înseamnă capodoperă. Foarte bun nu înseamnă capodoperă.

Dar ‚Memento’ e tot ce am spus mai sus şi poate chiar mai mult.

Acum să vedem cum este ‚Inception’.

Articole recomandate
Primele recenzii : Inception (2010)
Recenzie The Ghost Writer / Marioneta (2010)
Splice trailer

Doctorul Moarte nedreptăţit - You don't know Jack

2010-07-30T15:24:00.003+03:00

În faţa unei întregi Americi, Jack Kevorkian a făcut istorie asumându-şi rolul morţii într-un interviu televizat ce l-a adus în faţa unui proces care nu a mers aşa cum a intuit. Crezând că face o faptă bună cauzei sale, acesta a încercat să treacă peste limitile impuse de morală, religie şi lege, administrând injecţia letală unui bolnav ce îşi cerea dreptul la moarte.

Până atunci, aflat la limita legii, el doar a oferit oamenilor în durere instrumentele prin care să îşi cauzeze moartea. Sinuciderile asistate la care a participat l-au făcut vedetă, ajungând, precum foarte multe alte persoane controversate, pe coperta Time sau pe scaunul alăturat Barbarei Walters. Întors în lumea reală s-a văzut transformat într-un simbol al unei cauze nesusţinută vocal de foarte multă lume, motiv pentru care foarte repede după „câştigarea” acestui „statut”, acesta îşi pierde dreptul de a profesa medicina, devine ţinta poliţiei şi a protestatarilor religioşi. În acelaşi timp, el continuă să ofere oamenilor în suferinţă şansa de a se sinucide cu succes.

Tema producţiei biografice realizată de HBO ‚You don’t know Jack’ cu siguranţă nu este una uşoară, dar într-un mod neaşteptat vizionarea sa nu se face cu greutate, iar asta fără ca subiectul să fie ocolit. El nu e transformat în declaraţie politică. Nu acuză anumite valori care încă duc la interzicerea în majoritatea ţărilor din întreaga lume a eutanasiei. Asta nu înseamnă că nu le notează. Totul însă se petrece prin intermediul acestui om cu părut alb, la fel de inofensiv dacă ar sta să joace cărţi cu prietenii săi pensionari, Jack Kenorkian, interpretat de un Al Pacino aşa cum ne plăcea să îl cunoaştem odată.

Prin experienţele sale din viaţa de zi cu zi, prezentate cu destindere de-a lungul aproximativ întregului film, ne apropiem de problemă mai mult decât am făcut-o până acum.

E într-un fel neobişnuit tonul obişnuit al filmului, de parcă am privi povestea unui simplu instalator, care uneori se mai întâmplă să fie chemat de urgenţă în noapte, pentru ca apoi „instalatorul” să devină omul care aduce moartea. Dar nu e asta doar o faţadă? E Jack Kevorkian omul care aduce moartea sau e omul care eliberează, care alină ceea ce niciun alt om, nici măcar dintre cei apropiaţi, nu este capabil să facă?

Umanitatea şi divinitatea devin una singură în Jack Kevorkian. E moral? E în conformitate cu religia? Ceea ce se va dovedi că contează este : e legal? Şi înainte de a putea să ne întrebăm de ce nu este ilegal, o nedreptate pare că se întâmplă.

Cele 15 nominalizări la premiile Emmy primite sunt meritate de producţia de televiziune ce cu uşurinţă ar fi întâlnit şi alte premii dacă ar fi făcut o scurtă vizită prin cinematografe. Din păcate, cei care aduc filmele în cinematografe sunt ocupaţi cu alte genuri. Prin acelea s-a tot plimbat şi Al Pacino în ultima perioadă. Din fericire, pentru a ne aminti ce mare actor este, se reîntoarce la acelaşi HBO, unde l-am putut vedea în precedentul său ultim mare rol din ‚Îngeri în America’. Aici, puţin cocoşat, îl veţi găsi diferit, într-un rol pe care nu cred că l-a mai interpretat până acum. E de neratat.

Susan Sarandon joacă şi ea rolul unei membre a „echipei” lui Jack. Şi ea poartă ochelari şi are ţinuta pregătită, rolul e prea mic. E însă uşor notabil şi aduce personajul principal la un moment important de sinceritate cu sine.

Fiecare personaj de altfel, susţinut de o intrepretare pe măsură, îl ajută pe Jack Kevorkian , care este dependent de ei, fiindcă acesta are propiile limite. Unele lucruri nu le ştie.

Se ştie însă că HBO e o promisiune şi chiar dacă mai şi ratează, de data asta nu o face. ‚You don’t know Jack’ e un film sensibil, dar puternic, bine construit şi, mai ales, foarte bine interpretat.

Recenzii recomandate
Bandiţii poeţi – Bonnie şi Clyde
Recenzie Carlos The Jackall (2010) - Poate un revoluţionar, poate un terorist, poate un star rock
Recenzie Duminică la ora 6 (1965) - Şi un film comunist poate fi capodoperă

Bonnie şi Clyde

2010-07-29T13:10:00.008+03:00

La prima privire a unui poster al clasicului ,Bonnie and Clyde’ din 1967 regizat de Arthur Penn, cu Warren Beatty şi Faye Dunaway în rolurile principale, viaţa de bandiţi a acestora pare o aventură pe cinste, comparabilă cu viaţa unui actor. Dar dacă nu e aşa? Dacă această imagine e la fel de eronată precum cea a multor vedete de cinema? Dacă de fapt aceşti Bonnie and Clyde sunt şi ei nişte poeţi care visează că sunt altcineva, scriu pe hârtie şi trimit la presă?

Aşa şi este. Printre câteva jafuri de bancă, crime şi furturi de maşini, Bonnie şi Clyde nu alcătuiesc exact cuplu cel mai aventuros sau cel mai glamorous, ce îşi petrece fiecare seară la o altă petrecere mondenă. Au ceva dificultăţi.

Bonnie, care la începutul filmului îl surprinde pe acest bărbat misterios încercând să fure maşina mamei sale, porneşte cu aşteptări mari în aventura care îi va schimba viaţa, dar nu aşa cum crede ea. De altfel, Clyde o avertizează că nu este exact „cine ştie ce iubăreţ”, pentru ca apoi orice speranţă a lui Bonnie să fie ştearsă de îndatoririle familiale ale şarmantului iubit doar la suprafaţă. Când în sfârşit cei doi îşi fac timp pentru ei, e aproape prea târziu, destul însă pentru a le înţelege relaţia.

Moartea lor devine o legendă. Ei devin nişte legende. Privind la o fotografie a adevăraţilor Bonnie şi Clyde şi apoi la posterul filmului îţi spui că Warren Beatty şi Faye Dunaway sunt reîncarnări ale cuplului ce a trăit povestea. Urmărind povestea de pe ecran, legenda se destramă. Citind declaraţiile apropiaţilor adevăraţilor bandiţi, legenda se destramă din nou. Şi apoi îţi dai seama. Bonnie şi Clyde au jefuit ceva bănci, dar nouă ne plac fiindcă au scris câteva poezii.

Recenzie Un chien andalou / Un câine andaluz (1929) - Un ochi şi o lamă se întâlnesc

2010-07-27T12:43:00.006+03:00

Şi nu are nicio legătură cu dragostea. Sau are? Cine ştie? Regula filmului lui Luis Bunuel şi al lui Salvador Dali este ca nimic să nu aibă sens din ceea ce se vede pe ecran. Exact asta se şi întâmplă : o serie de întâmplări inexplicabile, care nu îşi găsesc şansa de a duce undeva în niciun moment.

'Un chien andalou / Un câine andaluz’ ( pentru o oarecare semnificaţie a titlului se recomandă ‚Little ashes’) e poate cel mai celebru scurt-metraj din câte au existat. Imaginea ochiului ce întâlneşte lama ascuţită, chiar şi fără a urmări filmul, e cunoscută de undeva. E o imagine pe care încă la acest moment când suntem obişnuiţi cu băi de sânge interminabile ai o teamă de a o descoperi. Să ne imaginăm care au fost reacţiile la această scenă la vremea lansării sale?

Sau la imaginea unui bărbat îmbrăcat în haine de călugăriţă? Sau la pipăirea clară a fundului şi sânilor unei femei? Dar capul acela de măgar? Şocant, dezgustător, odios, genial.

‚Un chien andalou’ sunt 16 minute de non-sens pe care ţi le datorezi în calitate de cinefil.

Urmăreşte filmul mai jos.

Recenzii recomandate
Recenzie Solyaris / Solaris (1972)
Recenzie Kynodontas / Dogtooth (2009) - Alegerea izolării
Recenzie The Kid / Piciul (1921) - Prima capodoperă Charlie Chaplin>

Recenzie The Machinist / Maşinistul (2004) - Slab ... mental

2010-07-26T15:23:00.006+03:00

Filmul ‚The Machinist’ nu e nicidecum slab, dar personajul principal este ... din mai multe puncte de vedere. Întâi fizic, e de-a dreptul dureros să îl vezi pe Christian Bale la bustul gol, cu care ne-am obişnuit muscular, puternic. Pentru filmul lui Brad Anderson, actorul a slăbit mai bine de 30 de kilograme pentru a ajunge la trupul degradat al lui Trevor Reznik, un muncitor obişnuit ce trece printr-o perioadă dificilă.

„Dacă ai fi mai slab, nu ai mai exista” îl avertizează cele două femei cu care se vede în îndelungul său timp liber, una prostituată, cealaltă chelneriţă. Îndelungul său timp liber, dacă cauzează un semn de întrebare, se datorează incapacităţii sale de a dormi. Stevie ( Jennifer Jason Leigh) încearcă să îl relaxeze pe clientul său diferit spunându-i că tuturor li se mai întâmplă. Apoi Trevor îi mărturiseşte că insomnia sa durează de un an, moment în care filmul renunţă la continua expunere a oaselor proeminente ale actorului Christian Bale, căutând în psihicul său la fel de firav.

Un accident ce lasă un coleg de muncă fără mână, persoane văzute doar de acesta, puzzle-uri (aparent) complicate, psihicul lui Trevor e un mister transformat în teoria conspiraţiei.

Pe o muzică asemănătoare cu cea a unui horror de la începutul cinematografiei vorbite, Trevor începe să acţioneze, convins că se află într-un mare complot. A spune că noi ştim că nu e aşa sau dimpotrivă că ştim că e aşa e un joc de dat cu banul. În astfel de filme, doar autorul poate hotărî versiunea şi doar dacă vrea ne-o face cunoscută la final.

În acelaşi timp, astfel de filme sunt obligate, prin genul lor, să creeze îndoiala în mintea spectatorului, ceea ce ‚The Machinist’ nu face. Nu e nevoie de timp pentru a lua o poziţie faţă de personaj şi poveste, iar nimic nu se interpune între viziunea propie. Chiar dacă oricând, prin genul său, ,The Machinist’ putea veni cu surpriza (într-un fel vine), spectatorul a fost lipsit de palpitaţii şi nici nu a avut de explorat cu adevărat psihicul acestui personaj, pentru că s-a preferat ca gen thrillerul psihologic, în loc de drama psihologică.

Pentru interpretarea lui Christian Bale era necesară drama psihologică, şi nu thrillerul. Iar cel mai nedrept ar putea fi pentru Christian Bale. Cu toate că începutul permite implicarea sa, transformând fiecare cadru în groază, materialul nu mai permite decât în final întâlnirea cu aspiraţiile actorului.

Sincronizarea este ceea ce lipseşte acestui film impresionant şi poate inspiraţia regiyorului de a se regrupa când a dat peste interpretarea lui Christian Bale. Şi asta e o slăbiciune uşor de înţeles. Ca artist nu vrei să renunţi la propia viziune pentru alt artist. Atunci când se lucrează în echipă uneori este însă necesar.

Foto : Filmax Group

Articole recomandate
Recenzie Stalker / Călăuza (1979) - În căutarea speranţei
Recenzie Solyaris / Solaris (1972)
Recenzie The Ghost Writer / Marioneta (2010)

Inception rămâne pe locul 1. Salt ia poziţia a doua

2010-07-25T20:34:00.001+03:00

E minunat ce se întâmplă săptămâna aceasta cu ‚Inception’ în box office-ul american. Multele discuţii pe care noul film al lui Christopher Nolan cu Leonardo DiCaprio în rolul principal le-a generat par să dea rezultate, filmul reuşind o a doua săptămână în topul de încasări la cinema pe prima poziţie, lăsând lansarea săptămânii, filmul în stil Bond al Angelinei Jolie ‚Salt’ pe locul 2.

Astfel ,Inception’ ajunge la 144 de milioane încasări doar pe teritoriile americane în 10 zile, ceea ce nu e uimitor, dar e îmbucurător pentru un film bazat pe un scenariu original.

‚Salt’ încasează 36,5 milioane, iar ‚Ramona and Beezus’, inspirat de cărţile populare ale lui Beverly Cleary a încasat 8 milioane de dolari, conform primelor estimări.

Începând de miercuri ‚Inception’ va putea fi urmărit în cinematografele din România în regim de avanpremieră, urmând ca de vineri să poată fi văzut în cele mai importante cinematografe din ţară.

Articole recomandate
Primele recenzii : Inception (2010)
Primele recenzii : Salt (2010)
Avanpremiere versus premiere : Get him to the Greek sau The Sorcerer’s Apprentice

Recenzie The Sorcerer’s Apprentice / Ucenicul vrăjitor (2010) - Vrăjitorii kitsch

2010-07-24T11:47:00.003+03:00

În noul film produs de Jerry Bruckheimer, în regia lui Jon Turteltaub ( seria ‚Comoara naţională), Nicolas Cage îl interpretează pe Balthazar, un vrăjitor ucenic al lui Merlin care aşteaptă 1000 de ani întâlnirea cu Dave ( Jay Baruchel), în speranţa că acesta îi va elibera iubita ( Monica Bellucci) captivă într-unul din multele boluri unde îi ţine prizonieri pe colegii săi cei răi, a căror planuri sunt total nefavorabile oamenilor.

Numai că prima lor întâlnire se dovedeşte un eşec total, ce îl aduce şi pe Balthazar într-un alt bol, iar pe sărmanul Dave îl înzestrează cu probleme sociale. 10 ani mai târziu, Balthazar se eliberează, iar Dave în sfârşit începe să adeverească legenda.

Ca să fii un vrăjitor bun se va dovedi că nu necesită foarte multe lecţii, dacă numele tău este Dave. Înainte chiar de sfârşit, bineînţeles că Dave, după vreo două zile de experimente în mare nereuşite, miraculos atinge puterea pe care alţii au prevestit că o deţine.

Să fii însă un magician se va dovedi mai dificil. Într-una din scenele în care magia chiar apare pe ecran, Dave îşi foloseşte cunoştinţele pentru a o impresiona pe Becky ( Teresa Palmer). Cuvintele ar putea fi în plus, momentul este însă uşor simpatic. Din păcate şi cam singular.

Vrăjitorii nu sunt şi magicieni? Cred că e obligatoriu. În ‚The Sorcerer’s Apprentice / Ucenicul vrăjitor’ însă şi-au uitat menirea. Vrăjile lor sunt în mare doar bule de lumină distrugătoare. Imaginaţia lor e inexistentă.

Ei îşi folosesc baghetele pentru a se lupta precum nişte samurai ( slabi pregătiţi). Zborul pe mătură a fost lăsat deoparte pentru o cursă de maşini în care vrăjitorul care câştigă e cel care îşi transformă vehiculul în cel mai rapid sau în cel mai mare.

Tot ceea ce se întâmplă în acest film pare că nu are nicio legătură cu vrăjitorii. Ei sunt mai degrabă nişte eroi de acţiune care aruncă bule de lumină într-o parte şi în alta, bulele reprezentând un substitut pentru arme. Unul din ei mai este şi un tocilar foarte îndrăgostit.

Prins în trafic, el se enervează pe situaţie ( sper că nu pe bătrână), spunând „Bineînţeles, are şi un aparat de mers”. Wow. Asta ar trebui să fie amuzant? Chiar nimeni nu a văzut replica asta?

Se poate ca ‚The Sorcerer’s Apprentice’ să fie văzut de unii ca un film ok. Până la urmă acţiunea trece cu clişee cu tot destul de repede prin atâtea bule de lumină. Dar mai trebuie adăugat ceva. ‚The Sorcerer’s Apprentice’ e un film kitchos. De fapt, ‚The Sorcerer’s Apprentice’ e cel mai kitchos film al verii. Iar regula cu filmele kitsch e că trebuiesc văzute doar cele care sunt conştiente de asta. Acesta nu e unul dintre ele.

Articole recomandate
Urmăreşte 5 minute din ‚The Sorcerer’s Apprentice’
Avanpremiere versus premiere : Get him to the Greek sau The Sorcerer’s Apprentice
Recenzie Toy Story 3 / Povestea jucăriilor 3 IMAX 3D (2010)

Recenzie Predators (2010) - Alt episod dintr-o franciză inexistentă

2010-07-23T11:24:00.002+03:00

Atunci când în începutul filmului, personajele acestui nou ‚Predators’ cad liber din cer într-o junglă necunoscută încărcaţi cu muniţie cât pentru o armată, entuziaştii vor vrea un rezumat la Lost sau un joc plin de adrenalină. Clişeele şi lipsurile se acceptă întocmai ca la un ‚Twilight’.

În scurt timp însă, necesar personajelor pentru a înceta să tragă unii în alţii şi pentru a îşi consuma gloanţele pe vânătorii lor, aşteptările încep să coboare. Am spus un rezumat din Lost? Se poate accepta şi un episod prost din Lost, cel mai slab din toată seria. Degeaba, aşteptările sunt mult prea mari pentru ce filmul ‚Predators’ are de oferit.

Aparent, acest film este al cincilea dintr-o franciză. Adevărul este că ‚Predator’ niciodată nu pare a fi ajuns la statutul de franciză, dar producătorii au tot încercat să creeze acel nume care să le aducă un succes relativ uşor, repetând aceeaşi reţetă, acelaşi plot. Dar ce mai înseamnă astăzi „a încerca” să faci un film?

Dacă totul se rezumă la a avea bani pentru a plăti un regizor ( Nimrod Antal) şi nişte actori ( deloc slabi, numai că nu au ce juca – printre ei Adrien Brody), ,Predators’ a tot încercat. Dar nu, e imposibil să vezi în intenţiile echipei altceva decât a scoate bani dintr-un film atât de lipsit de orice, realizat pe principiul „dacă aşteptările publicului de azi sunt atât de mici, de ce să ne chinuim”.

Cu replici de „eliberare” precum „Când voi scăpa de aici, voi viola nişte c*rve.”, ,Predators’ atinge un nivel de jos neaşteptat. „S-a făcut 5? E timpul să mai violez nişte c*rve şi să mai iau nişte cocaină” continuă acelaşi personaj. Nu lipsesc expresii „Ai un fund mişto”, „p*ponar cumva” şi bineînţeles „f*ck”.

Folosirea lui „f*ck” exprimă cele mai puternice sentimente în ‚Predators’. Personajele îşi exprimă furia astfel, le spun celorlalţi cine sunt şi ce se întâmplă, îşi prezintă bănuielile, cuvântul e absolut necesar pentru acest film care te face să te gândeşti la alte filme pe care nu ai vrut să le vezi. Poate nu ar fi fost o idee pe atât de rea.

Experienţa este pe atât de lipsită de orice, încât nici să râzi de el nu poţi. Tot ceea ce poţi spera este ca la un moment dat să adormi, iar un zgomot puternic făcut de un monstru ( bine realizat) să te sperie trezindu-te. Dar prea puţin vei putea face asta. Sonorul nu te va lăsa.

Rating : 1,5/5

Recenzii recomandate
Recenzie Carlos The Jackall (2010) - Poate un revoluţionar, poate un terorist, poate un star rock
Recenzie Knight and Day / Întâlnire explozivă (2010)
Recenzie Hot Tub Time Machine / Teleportaţi în adolescenţă (2010)

Trailer Saw 7 3D

2010-07-23T11:07:00.005+03:00

Am trecut prin atât de mult ‚Saw’-uri atât de puţin diferite, încât am ajuns la ‚Saw 7’, ce bineînţeles va fi lansat în 3D. Acesta se anunţă ultimul din serie.

Dar asta nu ar fi pentru prima oară. Să mai credem sau să nu mai credem? De fapt, mai există un mister sau nu ce trebuie desluşit? După atâtea torturi fără sens am cam uitat.

Producătorii în schimb insistă, continuând să creeze ( cam) câte un film pe an până ce va merge. ‚Saw 6’ nu a mai fost exact un succes, dar nici un adevărat eşec nu poate fi considerat. Toată lumea a continuat să iasă în câştig.

‚Saw 7 3D’, care va fi lansat pe 22 octombrie va avea de înfruntat o altă continuare horror ‚Paranormal Activity 2’, dar adevărul e că ăsta nu e un dezavantaj, ba chiar pare a fi un avantaj pentru ambele filme despre a căror dispută presa va discuta cu siguranţă, asigurându-le astfel publicitate gratuită.

Primul trailer la ‚Saw 7’ vine la câteva săptămâni de la prima privire la ‚Paranormal Activity 2’, însă continuă să nu spună mare lucru despre film.

„Toate adevăratele genii păstrează ceea ce au mai bun pentru final” spune trailerul abia lansat. Vom vedea asta din 22 octombrie.

Articole recomandate
Recenzie Paranormal Activity / Activitate paranomală (2008)
Recenzie Twilight Saga : Eclipse / Saga Amurg : Eclipsa (2010) - Alegerile Bellei
Recenzie film : Candyman (1992) - Candyman, Candyman, Candyman, nu voi spune de cinci ori

Avanpremiere versus premiere : Get him to the Greek sau The Sorcerer’s Apprentice

2010-07-22T14:20:00.006+03:00

În ultima lună în România a avut loc un fenomen ciudat. Premierele săptămânii au încetat să mai fie exact premiere.

‚Shrek forever after’ a rulat în cinematografe cu două săptămâni înainte de premiera oficială. Premierele acestei săptămâni ‚Knight and day’ şi ‚Get him to the Greek’ rulează şi ele de o săptămână în cinematografe.

La fel şi ‚The Sorcerer’s Apprentice’ va rula în această săptămână în regim de avanpremieră, pentru ca de săptămâna următoare să aibă premiera oficială.

Cele o zi – două de avanpremieră au devenit o săptămână două. Aşa că nu pot să mă întreb. Ce se întâmplă exact? E vreo strategie. Şi care e strategia?

Pentru un posibil răspuns este de ajuns să observăm diferenţele dintre premieră şi avanpremieră. Un bilet la un film în avanpremieră costă mai mult decât un bilet normal, iar avanpremierele cu foarte mici excepţii se întâmplă doar la multiplexuri.

Aşadar, iată premierele şi avanpremierele din această săptămână din România :
Get him to the greek – comedie gen ‚The Hangover’ cu Russele Brand şi Jonah Hill în rolurile principale.

Knight and day – Tom Cruise şi Cameron Diaz încă mai încearcă să dovedească că mai au şarmul cu ei.

The Sorcerer’s Apprentice – Nicolas Cage pe post de vrăjitor într-un noul film produs de Jerry Bruckheimer.

Inception ( în regim de avanpremieră de miercuri) – Christopher Nolan prezintă cel mai aşteptat film al verii.

Articole recomandate
Urmăriţi filmul Get Him to the Greek (2010) – primele 5 minute
Urmăreşte 5 minute din ‚The Sorcerer’s Apprentice’
Inception salvează filmele. Sau nu? Încasări de 60 de milioane în primul weekend

Recenzie Duminică la ora 6 (1965) - Şi un film comunist poate fi capodoperă

2010-07-21T13:34:00.004+03:00

Debutul în lungmetraj a posibil celui mai bun regizor român se întâmplă să fie propagandist, ca majoritatea titlurilor din acea perioadă. El şi ea – doi tineri într-un 1940 fascist luptă pe ascuns împotriva regimului, crezând într-o Românie socialistă. Dar în acelaşi timp se îndrăgostesc, se redescoperă, luptă pentru a fi împreună într-o construcţie misterioasă şi uluitoare.

Lucian Pintilie e în drumul său de realizare al celui mai bun film românesc ( conform criticilor români) ‚Reconstituirea’, realizând o construcţie cinematografică de geniu pe nedrept desconsiderată ( de unii) datorită subiectului său, ceea ce e cu atât mai nefericit, ţinând cont de următoarele filme ale acestuia care se găsesc la polul opus, opere încărcate de mesaje subversive, care l-au obligat pe artist să îşi aleagă altă ţară.

‚Duminică la ora 6’ nu ar trebui nicidecum evitat, doar pentru că următorul film al lui Lucian Pintilie se întâmplă să fie tot capodoperă şi mai puţin politic ( asta aparent).

Un băiat cunoaşte o fată. Ea este invitată la dans de un legionar insistent şi îl alege pe el drept scuză pentru refuzul la invitaţie, prezentându-l drept al său partener. Numai că legionarul insistă, iar scandalul are loc, dar deja eroii au mers mai departe, lăsând aspectele politice la îndemâna altora prezenţi la eveniment.

În prima jumătate de oră ei se descoperă, ei se îndrăgostesc. Dar aceasta nu e povestea de dragoste venită din inima valului francez. Imaginea unui lift coborând ne arată prezenţa unor grupuri de oameni aflate la etaje diferite care privesc în jos, spre ceva necunoscut. În acelaşi stil camera parcă s-ar afla într-un labirint, „circulând” pe holurile unui imobil ce pare părăsit.

Apoi, după 30 de minute, el află că ea era persoana de contact pe care trebuie să o întâlnească „duminică la ora 6”. Aşadar, şi ea este o activistă secretă socialistă. Din păcate pentru ei, un astfel de activism se dovedeşte a nu fi în avantajul lor, ea ajungând să fie arestată, moment din care mesajul propagandist începe să fie din ce în ce mai clar.

Dar pentru noi nu el este important. După 30 de minute în care filmul a spus prea puţin politic, dar destul ca întregul să îşi păstreze constanţa, noi suntem mai degrabă interesaţi de ceea ce se întâmplă cu povestea lor de dragoste, cu cele două personaje. Balanţa e realizată cu atâta pricepe încât chiar putem face acest lucru.

Reluarea obsedantă a scenei liftului acompaniată de un zgomot din ce în ce mai puternic ne reaminteşte că există şi un al doilea aspect. Într-un final, când acesta coboară până la parter am prefera să se oprească la alt etaj.

Da, ‚Duminică la ora 6’ e un film propagandist care îşi duce mesajul până la capăt : ne spune cine ar trebui să fie binele şi cine ar trebui să reprezinte răul. Dar în acelaşi timp artisticul nu poate fi evitat. Filmul e o capodoperă, una din primele ale cinematografiei româneşti, uimitoare prin complexitatea sa. De la cadre la muzică, filmul e impecabil realizat şi anunţă cel mai bun film românesc, realizat de acelaşi Lucian Pintilie peste 3 ani, film care probabil nu ar fi putut fi realizat fără acesta.

Rating : 5/5

Recenzii recomandate
Recenzie Gruz 200 / Cargo 200 (2007) - Cândva în Uniunea Sovietică
Recenzie Noz w wodzie / Knife in the water (1962) - El e Roman Polanski
Recenzie La moara cu noroc (1957) - Filmul după nuvela lui Ioan Slavici

Primele recenzii : Salt (2010)

2010-07-21T12:59:00.010+03:00

Angelina Jolie se reîntoarce la statul de singură vedetă feminină de acţiune, după câteva roluri în care actriţa ne-a reamintit şi de calităţile sale de actriţă câştigătoare de Oscar.

Creat iniţial pentru Tom Cruise, care însă a ales ‚Knight and day’, ‚Salt’ se arată ca genul de film nepretenţios, cu aceleaşi efecte speciale de acum câţiva ani şi cu o poveste familiară, gata să reprezintă o mică plăcere vinovată.Ceea ce o parte a criticilor internaţionali spun că şi este în primele recenzii apărute înainte de lansarea oficială în cinematografele americane, începând de vineri, 23 aprilie.

Iată câteva idei cu care să pornim ( dacă credem) în drum spre cinematograf ( din 6 august în România) :

Hollywood Reporter spune

„Salt este un film Bond mai bun decât cele mai recente filme Bond, iar creatorii preferă cascadorii reale, limitând efecteele CGI”.

Variety :

„Unul din cele mai aşteptate titluri dintr-o vară de mâna a doua, lansarea Sony caută să extindă forţa Angelinei Jolie ca una din puţinele staruri de acţiune ce pot genera profit, bărbaţi sau femei.”

HollywoodNews :

„Salt eşuează exact pentru că ne spune că spectatorii trebuie să îşi blocheze creierele pentru a vedea ceva amuzant şi original – mai puţin deştept.”

Articole recomandate
Trailer Salt (2010)
Recenzie Valhalla Rising (2009)
Recenzie film : Daybreakers (2009) - Revenirea vampirilor la umanitate

Recenzie ET : The Extra-Terrestrial (1982) - Prietenul extraterestru

2010-07-19T11:31:00.002+03:00

Zâne, animale, piraţi, păpuşi şi personaje din poveste sunt doar câteva dintre prietenii apropiaţi pe care cei mici le-au avut de-a lungul timpului. Fie preluate din vreun desen animat, un film sau o poveste, fie create de imaginaţia bogată a copilăriei, ne-au fost alături în momente de tot felul.

E T, după cum spune legenda, a fost mai întâi un prieten imaginar din copilăria regizorului Steven Spielberg, într-o perioadă dificilă a divorţului dintre părinţii săi. Apoi, a devenit un proiect neîncheiat, amânat în favoarea altora, pentru ca în 1982 să devină unul din cele mai memorabile personaje din istoria cinematografiei, în science fictionul prietenos ‚E.T. – The Extra-Terrestrial’, pentru ca apoi să devină un prieten al copilăriei multora şi poate chiar mai mult.

La 3 milioane de ani lumină de casă, un mic extraterestru creat prin combinarea chipurilor poetului Carl Sandburg, fizicianului Albert Enstein, scriitorului Ernest Hemingway şi al unui buldog, este lăsat în urmă de nava cu care a ajuns pe Pământ, după ce poliţia apare pentru a cerceta locul.

Temător, dar prietenos, el i se arată unui Elliot ( Henry Thomas), a cărui primă reacţie la vederea sa este un ţipăt. La rândul său, extraterestrul îi răspunde cu un alt ţipăt. Astfel Elliot îşi dă seama că creatura cheală, uneori mai mică de înălţime, alteori puţin mai mare decât el, comparată cu o maimuţă sau un spiriduş, nu este nicidecum un extraterestru venit cu porniri războinice. Ba chiar dimpotrivă.

El ajută florile să înflorească rapid, acceptă să devină jucăria surorii sale mai mici ( Drew Barrymore, recunoscibilă chiar şi la o altă vârstă), învaţă cu uşurinţă limbajul uman. Nu înţelege neapărat semnificaţia cuvintelor, cu excepţia câtorva, printre care ET, telefon, acasă. Dar dincolo de cuvinte, un limbaj comun îi uneşte pe eroii noştrii. Amândoi simt la fel.

Tristeţe, bucurie, dor, acţiunile lor devin comune în ceea ce ar putea reprezenta cea mai mare aventură din viaţa amândurora. Până la urmă, nu în fiecare zi ET va rămâne singur pe planete necunoscute, pline de indivizi curioşi să experimenteze pe acesta. La fel, nici Elliott nu va găsi în fiecare zi un extraterestru prietenos.

Şi nici fiecare vară nu ne aduce un film precum cel din 1982. ET nu este doar personajul unui film bun, ci al unui moment foarte important din istoria cinematografiei.

ET este acel personaj cu a cărui întâlnire, indiferent de vârstă, se va transforma într-un basm sensibil, dar încântător. Puţine zâne şi puţini prinţi au mai fost prietenii atâtora. Puţini vor mai fi. ET va rămâne întotdeauna un personaj pe a cărui prietenie cinematografică vei putea să contezi. Călătoria pe bicicletă cu imaginea lunii în spate este una din scenele pentru care mulţi a însemnat startul prieteniei cu cinematografia.

Întotdeauna efectul a fost acelaşi. Şi va continua să fie la fel de puternic. De aceea, cei mari ar trebui să îi ajute pe cei mici să facă cunoştinţă cu aceste personaje.

Recenzii recomandate
Recenzie film : Iron Man 2 (2010)
Recenzie Shrek forever after / Shrek pentru totdeauna (2010)
Recenzie Mary Poppins (1964) - Cea mai bună dădacă din lume

Inception salvează filmele. Sau nu? Încasări de 60 de milioane în primul weekend

2010-07-19T11:09:00.004+03:00

Cu toate că ‚Inception’ a beneficiat timpuriu de promovarea continuă a pasionaţilor de film ( din online şi nu numai), pariurile legate de încasările de box office niciodată nu au fost făcute cu o foarte mare convingere şi asta deşi precedentul film al lui Christopher Nolan, ,The Dark Knight’, a avut încasări totale ce au depăşit 1 miliard de dolari.

Diferenţa este că faţă de precedentul film, acesta era bazat pe o idee originală. Nu ecranizare, nu adaptare după vreo bandă desenată, nu remake, nu alt capitol, filmul a reuşit să strângă 200 de milioane de dolari pentru buget, o raritate.

Şi a încasat în prima săptămână, doar pe teritoriile americane, 60 de milioane, situându-se pe locul 1 în topul de box office. Asta înseamnă că a reuşit ( să salveze filmele)?

Până acum am putea spune că da. Fără să fie în 3D, filmul a debutat mai bine decât ‚How to train your dragon’, ,Despicable me’ sau ,Kick ass’, alte proiecte originale. Este foarte adevărat că încasările au fost cu puţin sub ‚Valentine’s Day’. Filmele sunt însă din categorii diferite. Primul a fost un produs al cărui marketing a funcţionat foarte bine cu ziua în cauză.

Poate cea mai bună comparaţie este cu ‚Shutter Island’, care în prima săptămână de lansare a avut încasări cu aproximativ 20 milioane de dolari mai mici. În acelaşi timp tot pe atât de important va fi şi viitorul în box office.

‚Kick ass’, de exemplu, nu a reuşit să impresioneze prin încasări. În plus, atâta timp cât reţetele vor continua să funcţioneze, studiourile vor prefera mai degrabă remake-urile, continările, ecranizările. Este însă foarte adevărat că un exemplu precum ‚Inception’ ar putea impulsiona.

Tot în acest weekend ,The Sorcerer’s Apprentice’ a avut încasări de aproximativ 17 milioane de dolari, clasându-se abia pe poziţia 3.

Atât ‚Inception’, cât şi ‚The Sorcerer’s Apprentice’ vor rula în cinematografele din România începând cu 30 iulie.

Articole recomandate
The Expendables cheamă bărbaţii în cinematografe. Proporţia dintre filmele pentru bărbaţi şi filmele pentru femei
Trailer Portretul luptătorului la tinereţe (2010)
Luna iulie este luna filmelor româneşti la Cinema Patria

Recenzie Knight and Day / Întâlnire explozivă (2010)

2010-07-17T14:36:00.002+03:00

Explozii, împuşcături, cascadorii se găsesc toate şi aproape permanent în comedia romantică de acţiune ‚Knight and day’, tradus neinspirat ( sau poate au vrut să ne avertizeze) în română ‚Întâlnire explozivă’, cu Tom Cruise şi Cameron Diaz în rolurile principale. Ele nu sunt întocmai extraordinare, speciale. Deja le-am mai văzut în atât de multe producţii încât s-au cam banalizat, au devenit neimportante în desfăşurarea filmului.

Ştim că sunt puncte de distragere a atenţiei de la un scenariu lipsit de vlagă, cum de altfel se întâmplă şi aici. Pot fi şi altceva. Folosite cu inspiraţie, ele pot crea destul mister, astfel încât explozia de la final să reprezinte o detaşare de toate problemele filmului. Nu e cazul lui ‚Knight and day’, al cărui singur scop pare a fi acela de a crea explozii de mâna a doua non stop, ceea ce lasă pe umerii actorilor toată treaba.

Dar cât de inspirat este să faci asta când Tom Cruise şi Cameron Diaz interpretează eroii filmului? Mai poate Tom Cruise să impresioneze rămânând la bustul gol, sărind de pe o maşină pe alta, strecurându-se printre explozii cu fata de mână? Ce efect mai are flirtul lui Cameron Diaz cu camera? Cât de simpatică mai e aceasta interpretând o femeie cu multe atacuri de panică? Cât de mult farmec mai are fata cu talente de bărbat? Cât de mult mai contează apariţia celor doi pe ecran?

Surprinzător sau nu, încă mai poate conta, în ‚Knight and day’ cu multe urcuşuri şi cu la fel de multe coborâşuri. Într-o scenă s-ar putea să îl găseşti pe Tom Cruise la cei aproape 50 de ani încă un bun erou de acţiune. În următoarea s-ar putea să îţi zici că actorul nu mai poate cuceri o femeie doar afişându-şi zâmbetul pe ecran. Dar s-ar putea încă să o impresioneze cu talentele sale de motociclist.

Lăsând însă subiectivismele legate de actori la o parte, ‚Knight and day’e atât de lipsit de scenariu, încât pare că exact înainte de filmare actorii au aflat ce trebuie să spună sau, mult mai corect, ce să nu spună. Acţiune, acţiune, chiar şi de mâna a doua poate că acceptăm, dar o singură glumă ( doar simpatică) pentru un întreg film depăseşte limita, transformându-l într-o ‚Întâlnire explozivă’ de mâna a treia.

Peter Saarsgard este şi el invitat să ia parte la acest eveniment dezamăgitor, iar el bineînţeles acceptă pentru un salariu frumuşel, în loc să încerce să îşi fructifice talentul în ceva care să îl pună în linia întâi, acolo unde îi este locul.

Surprinzător, James Mangold, regizorul unui ‚Girl, Interrupted’ sau al unui ‚Walk the line’ este cel care a coordonat şi acest film, care probabil a reprezentat un concediu foarte plăcut pentru toţi cei care au lucrat la el, fiindcă nu par că şi-au bătut capul, privind rezultatul.

Dar chiar şi aşa, între ‚Killers’ şi ‚Knight and day’, se alege al doilea. Nu sunt enorme diferenţele, dar există : explozii, cascadorii mai complexe, mai puţină văicăreală şi categoric şi actori mai simpatici.

Articole recomandate
Knight and day trailer
Trailer Salt (2010)
Primele recenzii : Inception (2010)

Trailer 2 The Social Network (2010) - Creep şi Facebook

2010-07-17T14:25:00.002+03:00

Deşi poate nimeni nu vedea vreo legătură între balada cult de la Radiohead şi Facebook, cel de-al doilea trailer al celui ce odată cu lansarea lui ‚Inception’ devine cel mai aştept film face o legătură. Pe lângă interpretarea lui Jeese Eisenberg, în acest nou trailer putem să ne apropiem mai mult de Andrew Garfield, care recent a fost anunţat ca viitorul SpiderMan.

În regia lui David Fincher, ,The Social Network’ ajunge în cinematografe în luna octombrie şi pare că se foloseşte bine la rândul de puterea Internetului.

Trailer mai jos.

Trailere recomandate
Teaser Trailer : The Social Network (2010)
Trailer Periferic (Bogdan George Apetri, 2009)
Trailer Portretul luptătorului la tinereţe (2010)

Recenzie Valhalla Rising (2009)

2010-07-17T14:17:00.003+03:00

Violenţa este elementul ce caracterizează cel mai bine noul film al regizorului Nicolas Winding Refn ce acum doi ani ne-a adus ‚Bronson’. Şi acolo violenţa era parte importantă din film, dar în ‚Valhalla Rising’ se merge mult mai departe, poate chiar mult prea departe.

Într-o tăcere aproape constantă, întreruptă doar de ameninţări şi temeieri de moarte, violenţa invadează ecranul din nou şi din nou. Scalpuri distruse, înjunghieri repetate, ruperi de capete, în lumea medievală portretizată în film reprezintă normalitate. Supravieţuirea întotdeauna necesită luptă, iar lupta se dă mereu până la ultima suflare.

Mads Mikkelsen îl interpretează pe One Eye, barbarul cu un singur ochi, ce reuşeşte să evadeze prin violenţă din mâinile celor care se foloseau de puterea sa fizică. Nu rosteşte niciun cuvânt de-a lungul întregului film. Cu faţa acoperită de rămăşite de sânge, îl lasă pe copilul ce îl urmăreşte să vorbească pentru el, iar atunci când este nevoie cu rapiditate îşi scoate cuţitul şi îl foloseşte în mod repetat, nelăsând speranţă. Acesta se alătură unui grup de creştini ce pornesc într-o călătorie războinică ce niciodată nu îi va duce la destinaţie.

Ei se folosesc de aceleaşi săbii cu care ( se) ucid ( între ei) pentru a crea semnul crucii. Credinţa lor devine inexplicabilă prin acţiunile lor bazate pe teamă. Se spun prea puţine, se acţionează repede. Într-o oră şi 20 de minute, s-ar putea spune că filmul face la fel. Dar cele 80 de minute sunt lungi şi în mare fără sens, pretenţioase şi foarte plictisitoare. Culorile de pe ecran sunt foarte frumoase în subtilitatea lor. Subtilitatea acestui film este însă mai degrabă imposibil de notat, ceea ce face din ‚Valhalla Rising’ un eşec de o violenţă gratuită pusă în cârca artei.

Recenzii recomandate
Recenzie film : The Book of Eli / Cartea lui Eli (2010)
Recenzie film : Prince of Persia : The Sands of Time ( 2010) - Dacă aş fi jucat acest film, ar fi fost grozav
Recenzie film : Kick Ass (2010)

The Expendables cheamă bărbaţii în cinematografe. Proporţia dintre filmele pentru bărbaţi şi filmele pentru femei

2010-07-16T18:39:00.005+03:00

Într-un nou trailer puţin diferit faţă de cele cu care suntem obişnuiţi, ‚The Expendables’ invită bărbaţii să înceteze această cucerire a cinematografelor de filme destinate femeilor, cum altfel decât venind la acest film.

‚Hollywood-ul a fost lăsat pe mâna tinerelor” spun incintator în noul trailer, se pare oficial, producătorii filmului, atrăgând atenţia că asta este o ultimă şansă. Arată cu degetul spre competitorul cel mai puternic „Eat, pray, love” cu Julia Roberts în rolul principal, ce se lansează în aceeaşi săptămână.

„Dacă filmul ăsta pierde în faţa lui ‚Eat, pray, love’ nu merităm să fim numiţi bărbaţi” încheie noul trailer, lovind acolo unde, nu-i aşa, niciun bărbat nu se lasă lovit.

În regia lui Sylvester Stallone cu Sylvester Stallone, Jason Statham, Jet Li, Arnold Schwarzeneger, Dolph Lundgren, Mickey Rourke şi însuşi fratele Juliei Roberts, Eric Roberts, filmul de altfel e un produs apelant în special către publicul masculin.

Dar dincolo de campania de marketing într-adevăr inspirată, cât de mult adevăr se află în spatele unei declaraţii precum „Hollywood-ul a fost lăsat pe mâna femeilor”. Să fie chiar aşa? Cât de multe din filmele acestei verii sunt create pentru un public masculin, câte pentru un public feminin?

Numind titluri neutre filme precum ‚Robin Hood’, ‚Toy Story 3’ sau ‚Inception’ ( cu toate că dacă ar fi să le introducem forţat într-o categorie, nu ar intra în lista feminină), în perioada mai – septembrie 2010 bărbaţii au avut / vor avea în cinematografe :

1. Iron Man 2 – 200 milioane
2. Prince of Persia : The Sands of Time – 200 de milioane
3. Get him to the greek – 40 milioane
4. The A Team – 100 milioane
5. Jonah Hex – 80 milioane
6. Grown Ups – 70 milioane
7. The Last Airbender – 150 milioane
8. Predators – 40 milioane
9. The Other Guys – 20 milioane
10. The Expandables – 85 milioane
11. Takers – 20 milioane
12. Machete – 20 milioane

Femeile, în schimb :

1. Letters to Juliet – 30 milioane
2. Just Wright – 30 milioane
3. Killers – 75 milioane
4. The Twilight Saga : Eclipse – 70 milioane
5. Salt – 120 milioane
6. Step Up 3D – 30 milioane
7. Eat Pray love – 70 milioane
8. The Switch – 40 milioane
9. Going the distance – 30 milioane

* Poziţiile 6 – 0 sunt estimări propii. Datele ar putea fi diferite, însă probabil doar în avantajul femeilor.

Aşadar 12 la 9 pentru bărbaţi. Rezonabil nu? Dar cum stăm cu bugetele? Atunci se schimbă foaia. În timp ce filmele dedicate bărbaţilor însumează mai mult de 1 miliard de dolari în buget, producţiile dedicate femeilor abia ajung la un total de 500 de milioane de dolari.

Pe lângă aceste bugete, fiecare film are un alt buget propiu de marketing, ceea ce cu siguranţă va pune în avantaj tot producţiile dedicate bărbaţilor. Aşadar, Hollywood-ul până la urmă e departe de a fi cucerit de femei.

Dar desigur, dacă nu pentru actori, cel puţin pentru un astfel de trailer ‚The Expendables’ se merită vizitat în cinematografe sau vizionat în general.

Trailerul poate fi urmărit mai jos.

Articole recomandate
Interviu Andrei Ujică pentru New York Times
Avatar revine în cinematografe
Un nou cinema City în Bucureşti : la Sun Plaza în Berceni

Recenzie The Breakfast Club (1985) - Filmul unei generaţii ce întotdeauna revine

2010-07-15T14:43:00.004+03:00

Există numeroase filme dedicate adolescenţilor. Bineînţeles că o mare parte din ele preferă să nu aprofundeze foarte mult trăirile personajelor sale, limitându-se la ( încercări de) pierdere a virginităţii şi la poveşti de dragoste cu aceleaşi replici neconvingătoare. John Hughes, premiat pentru întreaga carieră la ceremonia din 2010 de decernare a premiilor Academiei Americane de Film, şi-a dedicat întreaga carieră acestor specimene misterioase. Şi poate că niciodată nu a ajuns niciodată mai aproape de răspunsul la întrebarea „Cine e acest specimen?” ca în clasicul cult ‚The Breakfast Club’.

Chiar dacă nu este primul film care găseşte într-o încăpere un număr de persoane obligate de împrejurări să îşi petreacă următoarea perioadă împreună, nimeni nu s-a gândit înainte de John Hughes cât de mult potenţial ar avea povestea dacă acele persoane ar fi nişte adolescenţi de liceu. Pedepsiţi pentru nişte fapte necunoscute, cinci elevi din tipologii diferite trebuie să îşi petreacă sâmbăta împreună într-o clasă şi să scrie un eseu de 1000 de cuvinte despre cine sunt ei.

Pe piesa celor de la Simple Minds ‚Don’t you’, încă de la începutul filmului ni se oferă oportunitatea de a afla puţin din cuvintele celor cinci. Completarea va veni în final, pe aceeaşi piesă definitorie pentru film. Atunci cei cinci, după ce în orele petrecute împreună au reuşit să depăşească barierele tipologice, împărtăşindu-le celorlalţi propiile presiuni şi gânduri, revin la a fi prinţesa, sportivul, tocilarul, delicventul şi antisociala. Relaţiile viitoare contează prea puţin. Piesa de pe fundal ne arată forţa experienţei lor.

‚The Breakfast Club’ este susţinut de staruri în vogă din acea perioadă, precum Emilio Estevez, Anthony Michael Hall sau Molly Ringwald, probabil nume necunoscute de adolescenţii de astăzi. Rămâne însă incontestabilă puterea acestui film dincolo de diferite perioade. Ceea ce a creat John Hughes atunci, rămâne valabil şi astăzi. Acesta este filmul pe care toţi adolescenţii ar trebui să îl vadă.

Recenzii recomandate
Recenzie Grease (1978) - Adolescenţii din era disco
Recenzie film : American Teen (2008) - Adolescenţii renunţă la ficţiune
Recenzie film : Cea mai fericită fată din lume (2009) - Un basm minimalist supus manipulării

Concertul lui Radu Mihăileanu se lansează în America

2010-07-15T14:29:00.006+03:00

Filmul regizorului român Radu Mihăileanu 'Le concert', a cărui premieră românească a avut loc la 20 noiembrie 2009, ajunge şi în câteva cinematografe americane într-o lansare limitată în săptămâna lui ‚Inception’.

Filmul, ce a fost foarte bine primit de criticii europeni, premiat cu două trofee Cesar şi trei Gopo, prezintă povestea dirijorului Andrei Filipov, concediat în timpul erei comuniste, după refuzul său de a îşi concedia membrii orchestrei evrei.

La finalul articolului puteţi urmări trailerul american al filmului.

Premiere în România

Shrek forever after – după două săptămâni în care a patra parte a lui ‚Shrek’ a rulat în regim de avanpremieră în multiplexurile din România, săptămâna aceasta noile aventuri ale căpcăunului verde ajung în mult mai multe cinematografe, la preţuri din cele mai diverse şi nu neapărat în format 3D.

The Lightkeepers – un film necunoscut cu Richard Dreyfuss şi Bruce Dern.

De asemenea în regim de avanpremieră în multiplexuri va rula ‚Knight and day / Întâlnire explozivă’ şi ‚Get him to the greek’.

Alte premiere

Inception – cel mai aşteptat film al verii 2010, semnat de Christopher Nolan, cu Leonardo DiCaprio în rolul principal. Citeşte primele recenzii Inception.

The Sorcerer’s Apprentice – Nicolas Cage într-un nou film produs de Jerry Bruckheimer, primit cu cronici slabe de către criticii internaţioanali.Urmăreşte 5 minute din The Sorcerer’s Apprentice.

Ultimile două filme vor avea premiera în cinematografele din România pe 30 iulie.

Trailer

Recenzie La moara cu noroc (1957) - Filmul după nuvela lui Ioan Slavici

2010-07-14T16:48:00.002+03:00

Ecranizare a binecunoscutei nuvele a scriitorului Ioan Slavici, ‚La moara cu noroc’ este unul din primele filme româneşti ce a participat la festivalul de la Cannes, fără să câştige nici un premiu. Deşi nelipsit de defecte, filmul regizorului Victor Iliu, penultimul din cariera sa, este atât de uimitor din anumite perspective, încât vizionarea sa trebuie să se întâmple.

Cu puternice interpretări din partea actorilor din distribuţie, pe o cinematografie uimitoare chiar şi la o vizionare la calitate mai scăzută, ,La moara cu noroc’ suferă din cauza unui montaj slab şi al unui scenariu incapabil să facă trecerea cinematografică a personajelor nuvelei.

Constantin Codrescu este cel care îl interpretează pe Ghiţă, cizmarul devenit crâşmaş, venit la ‚Moara cu noroc’ pentru a scăpa de sărăcie. Odată cu sărăcia însă el, fără să conştientizeze, renunţă la tot ceea ce reprezintă bun în viaţa sa. Geo Barton este cel care face trecerea de la literatură la film a lui Lică Sămădăul, ce îl „ajută” pe Ghiţă să îşi descopere lăcomia.

În film, Lică pare venit din westernul american. Cu pălărie pe cap, coborând de pe cal, cu mustaţa proeminentă şi întotdeauna cu pistolul alături ( deşi pe ecran el este folosit rar), personajul e posibil singura întâlnire românească cu genul.

Dar ‚La moara cu noroc’ se doreşte o dramă psihologică, poate chiar un thriller psihologic, însă este aproape imposibil să sesizezi evoluţia personajelor. Totul merge până acolo încât nu îmi dau seama cât de mult aş fi înţeles acţiunea filmului dacă nu aş fi cunoscut-o din carte. Este un defect major al unui film ce dincolo de această incapacitate de a reda povestea din carte cu toate evoluţiile psihologice ale personajelor şi dintre personaje este uimitor, o punere în scenă impresionantă a unui regizor care ştie cum să folosească camera ( a se vedea scena dansului dintre Ana şi Lică Sămădăul, în care personajele se învârt doar pentru a-şi arăta aceleaşi chipuri, pentru ca la final unul să îşi schimbe expresia foarte uşor).

Lăsând defectele deoparte, cu cartea citită înainte, în ,La moara cu noroc’ calităţile sunt prea importante pentru ca filmul să fie ratat de un cinefil român. Într-un top al criticilor români al celor mai bune filme româneşti, acesta se află pe poziţia 7.

Recenzii recomandate
Recenzie Independenţa României (1912) - Primul film românesc de lung metraj
Recenzie film : Examen (2003)
Recenzie film : Fish Tank (2009)

Trailer Periferic (Bogdan George Apetri, 2009)

2010-07-14T16:22:00.004+03:00

La debut în lung-metraj, regizorul român Bogdan George Apetri, şcolit pe plaiuri americane, nominalizat la Oscarurile pentru studenţi pentru scurtmetrajele sale, , a fost selectat cu Periferic' în competiţia ediţiei a 63a a festivalului de la Locarno.

Cu Ana Ularu, Mimi Brănescu, Andi Vasluianu în rolurile principale, filmul prezintă povestea Matildei, o deţinută eliberată pentru 24 de ore din închisoare, care plănuieşte să fugă din ţară pentru un nou început.

Povestea filmului este bazată pe o povestire scrisă de regizorul premiat la Cannes Cristian Mungiu alături de Ioana Uricaru.

Tot la Locarno a mai intrat în competiţie şi primul lung metraj al regizorului Marian Crişan Morgen, iar în secţiunea Filmakers of the Present va fi prezentat şi filmul ‚Burta balenei’.

Un fel de trailer mai jos.

Articole recomandate
Trailer Portretul luptătorului la tinereţe (2010)
Trailer Cannes 2010: Căutare ( Ionuţ Piturescu)
Filmele româneşti ale anului 2010

Recenzie Solyaris / Solaris (1972)

2010-07-13T16:25:00.004+03:00

De obicei, atunci când în spaţiu ajung oameni, aceştia sfârşesc drept victime ale unor creaturi monstruoase, care la rândul lor ajung victimile unor arme foarte mari. În ‚Solyaris / Solaris’, unul din clasicele lui Andrei Tarkovsky bineînţeles că nu se întâmplă asta. Aici oamenii ajung în spaţiu dezumanizaţi şi revin pe Pământ din nou oameni.

Nicidecum un film de acţiune, cel mai cunoscut titlu al maestrului rus este o dramă psihologică plină de mister, apropiată de culorile lui ‚Stalker’, cu aceeaşi muzică misterioasă şi cu aceleaşi discuţii filozofice, de data asta mai puţin codate.

Un om de ştiinţă ce pare incapabil de a trece peste o dramă personală necunoscută ajunge în spaţiu pentru a investiga întâmplările misterioase de pe staţia spaţială Solaris, ce cercetează o planetă cu puteri necunoscute asupra psihicului uman. Ajuns pe staţie, cei doi membrii ai echipajului îl informează de moartea celui de-al treilea, rămânând iniţial distant faţă de acesta. Nu îi ia însă foarte mult să îşi dea seama că aici se petrec lucruri neobişnuite.

Mai întâi descoperă că un copil se află la bordul navetei. Apoi, o veche cunoştinţă apare pentru ca acesta să îşi regăsească umanitatea, speranţa. Fiinţa e doar o copie. Asta îi spun ceilalţi doi oameni aflaţi la bord. Pentru o simplă copie, creatura inumană suferă omeneşte, gândeşte omeneşte. Drama lui curând devine drama ei, pentru ca drama ei să determine retrăirea momentelor ce îl urmează permanent.

Între iluzie şi speranţă uneori este o foarte mică diferenţă. Ce aduce această creatură lui Kris? Ce va alege el : o viaţă pe Solaris alături de o copie sau o viaţă pe Pământ alături de momentan nimeni? Un ultim experiment ce dezlănţuie toate trăirile lui Kris va alege.

Între ‚Solaris’ şi ‚Stalker’ aleg al doilea film ca favorit, dar asta nu înseamnă că primul nu este altfel decât extraordinar, o operă de artă a unui adevărat artist ce impresionează vizual şi stârneşte intelectual. Andrei Tarkovsky filozofează la altitudini mari, cum foarte puţini alţii pot face cinematografic.

Un remake al filmului cu George Clooney în rolul principal a fost lansat în 2002. Din cele citite, filmul nu a dezamăgit decât pe cei care au văzut originalul lui Andrei Tarkovsky, ceea ce e normal, ţinând cont de unicitatea regizorului.

Recenzii recomandate
Recenzie The Good, the Bad and the Ugly (1966) - Din epoca de aur a westernului
Recenzie Les herbes folles / Ierburi sălbatice (2009) - Obsesii romantice
Clasic : Stormy Weather (1943) - despre Lena Horne şi cultura afro-americană din 1940

Primele recenzii : Inception (2010)

2010-07-13T16:07:00.004+03:00

Au mai rămas doar câteva zile până când pentru unii aşteptarea se va concretiza ( sau nu) în cel mai bun film al verii 2010. Va fi ‚Inception’ asta?

De ceva vreme lumea vorbeşte în avans despre cel mai recent proiect al unuia din cei mai pe val regizori ai momentului Christopher Nolan : trailere, interviuri, acum şi recenzii.

Cronica din Variety începe cu :

„Dacă filmele sunt vise împărtăşite, atunci Christopher Nolan este cu siguranţă unul din cei mai inventivi visători ai Hollywood-ului.” şi se încheie cu :

„Dacă ‚Inception’ este un puzzle metafizic, este şi unul metaforic. Este dificil să nu vezi conexiunile dintre visul croit de Cobb şi stilul de filmare al lui Nolan – o activitate devotată în construirea unui simulacru al realităţii, creată pentru a te seduce, cuceri şi pentru a lăsa o impresie de durată. Misiune îndeplinită.”

Hollywood Reporter punctează originalitatea :

„Într-o vară de remake-uri, recreeri şi continuări „Inception” are cu uşurinţă cea mai originală idee de multă vreme.”, dar avertizează

„Uneori originalitatea are un cost totuşi. La sfârşit, s-ar putea să te găseşti extenuat.”

Bineînţeles, există şi altfel de opinii.

New York Magazine vede în ‚Inception’ un film „stângaci şi confuz”, însă opinia sa este momentan singulară, ceea ce ne face să credem mai degrabă vorbele celorlalţi.

În România, filmul va fi lansat la două săptămâni de la premiera mondială, pe 30 iulie.

Articole recomandate
Trailer & Preview : Inception (2010)
Trailer & Preview : Buried (2010)
Recenzie The Ghost Writer / Marioneta (2010)

Recenzie Grease (1978) - Adolescenţii din era disco

2010-07-12T10:37:00.003+03:00

Urmărind ‚Grease’ nu poţi decât să fii de acord că filmul ce acum mai bine de 30 de ani devenea unul din cele mai importante succese de box office e la fel de obişnuit precum multe alte comedii romantice de liceu. Cu personaje astăzi standard ( nu sunt convins unde era genul acum 30 de ani), un plot aproape inexistent , actori celebrii şi astăzi, care nu au ce să joace, ,Grease’ are un atuu : cântece prostuţe încă fredonate.

Dacă unul din posturile tv pe care le vizitezi este VH1, aş spune că e aproape imposibil să nu cunoşti cântecele lui ‚Grease’. Cu versuri din cele mai simpliste şi ritmuri uşurele, cântate de un John Travolta şi o Olivia Newton Jones cu nişte coafuri din cele mai neobişnuite, piesele te prind îndeajuns încât să nu cauţi cu disperare telecomanda.

Filmul se foloseşte de acele momente ( nu toate sunt extraordinare) pentru a scoate o vizionare pentru un spectator conştient că vede un film mediocru. Probabil şi adolescenţii din era disco care au văzut în mod repetat filmul ştiu din ce este făcut acest film şi probabil că nu îi deranjează. Poate într-un fel ‚Grease’ a avut un sens la vremea lansării sale.

Poate pentru fiecare generaţie de adolescenţi e necesară existenţa unei fete bune, unei fete rele, unui băiat de gaşcă, unei curse cu maşini, unui dans memorabil, unei directoare dure, unor glume proaste care pentru totdeauna vor funcţiona.

‚Grease’ a făcut asta în 1978, iar adolescenţii acelei perioade au fost mulţumiţi şi s-au bucurat de neconvenţionalismul său. Mai mult, într-o eră când muzicalul nu atingea culmile popularităţii, ,Grease’ a mai oferit o speranţă ( neconcretizată) pasionaţilor ( filmul este o adaptare după un muzical de pe Broadway). Iar chiar dacă John Travolta a reuşit să se reinventeze ca erou de acţiune, în memoria cinefililor niciodată, nici măcar cu Pulp Fiction, nu va putea să înlocuiască imaginea creată de un Grease sau de un Saturday Night Fever.

Articole recomandate
Recenzie Mary Poppins (1964) - Cea mai bună dădacă din lume
Recenzie Shrek forever after / Shrek pentru totdeauna (2010)
Recenzie Hot Tub Time Machine / Teleportaţi în adolescenţă (2010)

Animaţia e la putere. Despicable me pe locul 1

2010-07-12T10:27:00.001+03:00

După ce acum trei săptămâni animaţia Pixar ‚Toy Story 3’ reuşea să ofere verii primul adevărat hit de box office încasând doar în prima săptămână, pe teritoriile americane mai mult de 100 de milioane de dolari, ,Despicable me’, producţie Universal, reuşeşte să încaseze 60 de milioane şi să se instaleze pe locul 1.

Astfel, filmul de animaţie se instalează pe locul 3 în topul celor mai bune week-enduri de lansare, după ‚Eclipse’ şi ‚Toy Story 3’.

Cealaltă premieră a săptămânii ‚Predators’ se mulţumeşte cu un loc 3 şi cu puţin peste 25 de milioane de dolari.

Între timp, ‚Twilight Eclipse’ cade pe doi cu 33,4 milioane, ajngând la totalul de 237 de milioane doar pe teritoriile americane, iar ‚Toy Story 3’ ajunge pe 4 cu 22 de milioane în ultima săptămână, depăşind astfel ‚The Last Airbender’.

Articole recomandate
Despicable Me, Predators, The Kids are all right în cinematografe
Animaţia Toy Story 3 lider la box office. Peste 100 de milioane încasări
Avatar revine în cinematografe

Recenzie Gruz 200 / Cargo 200 (2007) - Cândva în Uniunea Sovietică

2010-07-10T09:58:00.002+03:00

‚Gruz 200 / Cargo 200’ nu este un film obişnuit. E departe de a se încadra într-un gen, e departe de a avea o naraţiune clasică, e departe de a îi arăta spectatorului cine e bunul, ci e răul, ce, unde e greşit, care e mesajul filmului. E un film confuz, bizar, dar şi o realizare cinematografică de calitatea întâi.

Titlul filmului reprezintă un cod sovietic folosit pentru transporturile de cadrave ce vin din Afganistan într-o Uniune Sovietică, credem noi, pe prăbuşite. În realitate, regizorul şi scenaristul Aleksey Balabanov nu ne oferă până la final niciun detaliu despre perioada exactă în care se găsesc personajele.

Ne face să credem că ne oferă indicii când se vorbeşte deschis despre rock, creştinism, ateism ştinţific, dar nu face nicidecum asta. Nici măcar titlul nu e un indiciu, filmul având foarte puţin în comun cu acest transport de cadavre.

Personajele apar, dispar, poate revin, din nou dispar, deşi cele mai multe trăiesc drame care ar merită puţină insistenţă. Regizorul preferă să realizeze această portretizare a lumii sovietice cu detaşare, ceea ce într-un mod surprinzător, devine mai funcţional şi este mult mai intrigant.

Pentru numărul de personajele pe care filmul le introduce, e chiar extraordinar faptul că acestea pot atinge complexitate în urma unor mici dialoguri / scene bine scrise. Printre ele un profesor universitar de comunism ştinţific, un tânăr ce insistă să meargă la discotecă şi să se îmbete, o tânără care nu are probleme în a flirta cu iubitul prietenei sale, un colonel nedreptăţit de sistem, o mamă incapabilă să vadă sau să audă dincolo de televizor.

Filmul vizitează pe fiecare dintre ele întâlnind evenimente cu adevărat groaznice, precum violul sau pedeapsa cu moartea, pentru a pleca mai departe la o următoare poveste, de parcă întâlnirea lor e obişnuiţă. În ciuda acestui mod, dacă vreţi rece, de a prezenta o lume în deconstrucţie, spectatorul mai mult ca niciodată se apropie de personaje.

Finalul, cu toate că este la fel de „rece”, mulţumeşte spectatorul. Nu se prezintă viitorul personajelor, totul e departe de a fi foarte clar şi exact. Înainte de generic ni se spune anul în care acţiunea filmului s-a desfăşurat. Ce înseamnă acest an? Faptul că încă n ani acest sistem a caracterizat Uniunea Sovietică? Poate că da, poate că nu.

Trailer

Recenzii recomandate
Recenzie The Ghost Writer / Marioneta (2010)
Recenzie Noz w wodzie / Knife in the water (1962) - El e Roman Polanski
Recenzie Stalker / Călăuza (1979) - În căutarea speranţei

Avatar revine în cinematografe

2010-07-10T09:46:00.004+03:00

Chiar dacă Avatar a apărut de ceva vreme pe rafturile magazinelor ca DVD şi Blu-Ray, începând din 27 august, acesta se reîntoarce şi în cinematografele nord-americane cu un bonus de 8 minute niciodată văzute până acum.

Astfel, filmul care a încasat peste 2.700.000.000 de dolari world-wide şi care a stârnit această curiozitate 3D în valoare de miliarde de dolari, se pregăteşte să îşi mai adauge câteva milioane la încasări.

În România, prima variantă a filmului încă rulează în singurul cinematograf IMAX de la noi. Încă nu se cunoaşte dacă şi noua variantă va rula, dar ţinând cont că ‚Avatar’ reprezintă cel mai mare succes al lor, probabil că fanii români vor avea unde să vadă cele noi 8 minute.

'Titanic 3D' al aceluiaşi regizor James Cameron va fi (re)lansat şi el în 2012.

'Avatar 2' ar putea fi lansat în 2014.

Articole recomandate
Despicable Me, Predators, The Kids are all right în cinematografe
Luna iulie este luna filmelor româneşti la Cinema Patria
Un nou cinema City în Bucureşti : la Sun Plaza în Berceni

Recenzie The Good Guy (2009) - Băiatul bun şi fata care trebuie să aleagă

2010-07-09T16:13:00.003+03:00

‚The Good Guy’ e un film cu adevărat surprinzător, deşi din afară nu pare mai mult decât o comedie romantică de consum. Dar încă de cum facem cunoştinţă cu Tommy ( Scott Porter) în primă scenă din film, aşteptând în ploaie o sumă de bani de la fosta prietenă care momentan se află în apartamentul propiu cu altcineva, ne dăm seama că e ceva diferit.

Aparenţele se pot dovedi însă înşelătoare, pe măsură ce suntem introduşi unui film în care romantismul pare real. El, Tommy, un tânăr de succes de pe Wall Street, ni se prezintă drept un băiat bun, cu un trecut nu la fel de statornic precum vrea să fie viitorul alături de Beth ( Alexis Bledel, întotdeauna drăguţă), noua sa iubită împreună cu care ne oferă nişte momente romantice în sfârşit diferite. Pentru nişte gesturi frumoase nu avem nevoie întotdeauna de o călătorie în Toscana, ci de bune intenţii şi puţină implicare.

În acelaşi timp, la locul de muncă, acelaşi Tommy vine în ajutorul unui tehnician plin de speranţe, dar parcă lipsit de noroc, Daniel ( Brian Greenberg), pe care se hotăreşte să îl ajute să ocupe cu succes un loc lăsat liber. Daniel are mai puţin calităţile unui om de pe Wall Street, motiv pentru care integrarea noului coleg necesită ceva atenţie. Nesiguranţa, care îl guvernează pe tânărul coleg şi în aspecte nu exact profesionale, trebuie dărâmată, iar Tommy investeşte în dărâmarea tuturor barierelor.

Cum atenţia se măsoară în timp, Beth rămâne aşteptând câte un telefon, ceea ce nu este exact ceea ce ne-am aştepta de la un băiat bun. Va avea Beth răbdare sau va accepta avansurile stângace ale unui Daniel presat să îşi găsească o parteneră într-o librărie? Va fi învins Tommy tocmai de bunele sale intenţii?

Într-un univers guvernat de minciună, personajele din ‚The Good Guy’ au de oferit mai mult romantism decât multe alte comedii romantice. În acelaşi timp, filmul dispune şi de mult mai multă dramă şi mult mai mult mister. Scenariul se joacă pur şi simplu cu spectatorul prin evoluţia sa înşelătoare în mod voit, ceea ce e chiar interesant.

Julio DePietro, la debut în regie, pare că deja cunoaşte foarte bine genul, reuşind să se joace de-a dreptul cu el. Iar pentru asta este ajutat de tinerii actori plini de talent, pe care sperăm să îi mai revedem.

Nu exact bulversant, dar cu siguranţă funcţionabil, filmul nu e doar o altă comedie romantică. Are putere. În acelaşi timp, finalul e nelucrat, fata nemaiavând exact ce să aleagă. Rămâne cel mai romantic film al lui 2010, dar într-un mod diferit.

Recenzii recomandate
Recenzie Letters to Juliet / Scrisori către Julieta (2010)
Recenzie The Back up Plan / Plan de rezervă ( 2010)
Recenzie film : Sex and the city 2 (2010) - Mai puţin sex, mai puţin New York City, încă fermecător

Trailer You will meet a tall dark stranger (2010)

2010-07-09T15:54:00.001+03:00

Prezentat în premieră în cadrul Festivalului de la Cannes, noul film al lui Woody Allen ‚You will meet a tall dark stranger’ nu a impresionat foarte mult criticii prezenţi acolo.

Şi nici trailerul abia apărut în online nu face asta, în ciuda unei distribuţii cum nu se mai poate mai prietenoasă, din care numim doar pe Antonio Banderas, Naomi Watts, Anthony Hopkins sau Josh Brolin.

Ritmul alert şi răstălmăcit al lui Woody Allen nu pare să dea rezultate în ‚You will meet a tall dark stranger’, ce urmează să fie lansat în cinematografele din America de Nord pe 22 septembrie, iar în România pe 2 decembrie. Dar dacă e nevoie de un motiv pentru a vedea un film de Woody Allen, în acesta găsim cu uşurinţă două : Antonio Banderas şi Josh Brolin.

Primul vine să ne pregătească reîntâlnirea sa cu cel care l-a prezentat cinefililor, regizorul Pedro Almodovar. Al doilea continuă să urce în popularitate, deşi nu pare foarte inspirat la alegerea rolurilor.

Trailer mai jos.

Trailere recomandate
Trailer Charlie St. Cloud (2010)
Trailer : Easy A (2010)
Date Night trailer

Recenzie Paranormal Activity / Activitate paranomală (2008)

2010-07-08T15:24:00.002+03:00

Ştim deja de puterea lui ‚Paranormal Activity’ de prin 1999, când un mic film făcut de o mână de amatori, cu un buget aproape inexistent, au reuşit să creeze proiectul care să îngrozească o lume întreagă. ‚Blair Witch Project’ este fără îndoială unul din cele mai bune filme horror. Conceptul său a fost genial. Iar odată introdus publicului, bineînţeles că toată lumea e liberă să îl preia.

Într-o lume în care totul trebuie să fie filmat ( şi apoi postat pe YouTube) poate că are şi cel mai mult sens activitatea pe care Micah o începe odată cu mutarea în noua locuinţa alături de prietena sa, urmărită de un spirit necunoscut. El devine un al doilea urmăritor, căutând să surprindă fiecare mişcare de uşă din această experienţă terifiantă pe care o trăieşte, cu ajutorul noii sale camere de filmat ultra-performantă.

După 30 de minute foarte lungi de introducere în povestea lui Katie, în sfârşit se întâmplă ceva. Acest ceva e cam nimic. Lumini se aprind, lumini se sting, zgomote se aud. Terifiază? Dacă nu chiar terifiază, sperie. Ca ‚The Blair Witch Project’? Nicidecum. Un astfel de film se încăpăţânează să ne dovedească faptul că ne este teamă de umbrele noastre şi doar atât.

Jocul de umbre, cadre răstălmăcite şi zgomote de nicăieri nu sunt susţinute de o poveste. În plus, pădurea nu se poate compara cu o mică încăpere. Fuga nu poate să existe. Teama personajelor, emoţia nu se văd în ‚Paranormal Activity’. Filmul ăsta e mai obişnuit decât pare. Ceea ce a avut el şi alte titluri necunoscute de noi nu au întâlnit este un studio important capabil să răspândească zvonurile pe internet.

Asta nu ne opreşte să ne bucurăm pentru succesul său. Într-un final, multe alte copii ajung să încaseze mai mulţi bani, fără să aibă ceva special. Dar nu ştim ce să spunem de ‚Activitate paranormală 2’.

Recenzii recomandate
Recenzie film : Bakjwi / Thrist (2009)
Recenzie film : La nana / The maid (2009) - O servitoare horror
Recenzie The Ghost Writer / Marioneta (2010)

Despicable Me, Predators, The Kids are all right în cinematografe

2010-07-08T15:11:00.002+03:00

Singura premieră din cinematografele româneşti în această săptămână este Predators, încercarea lui 20th Century Fox de a revitaliza franciza ce niciodată nu avut un boom adevărat ( cu excepţia originalului poate).

Astfel în regia lui Nimrod Antal ( Kontroll), cu Adrien Brody în rolul principal ( după Giallo şi Splice), filmul a fost acceptat de majoritatea criticilor ca un film de categorie B.

Iată şi celelalte lansări :

Despicable me – cu mult mai bune recenzii decât ‚Predators’, cu ‚Despicable me’ ( lansat şi în 3D) Universal speră să dea o primă lovitură în animaţie. Pare că va reuşi. În România, filmul va sosi la sfârşitul lui august.

The Kids are all right – prezentat în cadrul Festivalului de la Sundance şi câştigător al premiului Teddy la Festivalul de la Berlin, filmul Lisei Cholodenko a atras încă de la început discuţii despre Oscar. Este încă devreme, dar ambele actriţe din rolurile principale, Annette Bening şi Julianne Moore, merită de ceva vreme mult râvnita statuetă. Aici, ele interpretează un cuplu care trebuie să le facă cunoştinţă copiilor lor adolescenţi cu tatăl. Lansarea în România încă nu a fost anunţată. Luând în considerare subiectul, s-ar putea ca ea să nici să nu existe.

Rec 2 – nu e ultimul din serie. Încă două alte capitole sunt în pregătire.

Grease – un clasic îmbătrâneşte vreodată? Relansarea ‚Grease’ ar putea oferi un răspuns.

Articole recomandate
Twilight Eclipse încasări de 162 de milioane. The Last Airbender va fi profitabil până la urmă
Luna iulie este luna filmelor româneşti la Cinema Patria
Filmele verii 2010

Recenzie Independenţa României (1912) - Primul film românesc de lung metraj

2010-07-07T16:25:00.004+03:00

De acum aproape un secol, în 1912, când cinematografia deja începea să se definească, într-o ţară din estul Europei numită România un grup de oameni hotărâţi încercau să ţină pasul cu noua artă. Astfel, la 1 septembrie 1912, într-o cinematografie aproape inexistentă formată în mare din documentare de câteva minute, azi pierdute, fără oameni formaţi ca şi cineaşti, apare ‚Indepenţa României’, primul lung metraj românesc, film ce poate fi vizionat şi astăzi, fiind unul din rarele producţii româneşti din acea perioadă ce au supravieţuit ( cu aproximativ 20 de minute lipsă).

Cunoscut şi ca ‚Răsboiul Româno-Ruso-Turc 1877’, filmul co-finanţat de Casă Regală şi realizat cu ajutorul Ministerului Războiului, poate fi cu siguranţă considerat o bijuterie a cinematografiei româneşti datorită vechimii sale. Iar cel puţin în intenţii, filmul din 1912 este lăudabil şi astăzi.

Ca şi primă lucrare de asemenea avengură / durată, filmul îşi ia anumite repere pe care în mare le urmează, din păcate la un nivel prea direct. Scena de deschidere, o horă rămânească repetată şi pe câmpul de bătălie, arată dorinţa de a surprinde un spirit românesc tradiţional.

Scene precum aceasta aşează filmul la valoarea sa artistică : intenţii bune, dar sincronizare greşită şi o oarecare lipsă de viziune artistică.

Faţă de acestea, cele care urmează, ce au în centru aproape exclusiv soldaţi ce duc bătălii cu duşmanul, dau dovadă de o oarecare intuiţie : scenele de mulţime dau bine. Aşezându-le în peisaje frumoase, reuşesc să impresioneze. Mai ales atunci, când probabil filmul a fost tot pe atât de impresionant precum un ‚Avatar’ al zilelor noastre. Azi, cel puţin istoric, bazându-se mult şi pe curiozitate, aceste scene funcţionează.

Însă pentru un film de o aşa lungă durată, senzaţia de repetabilitate e una accentuată. Timp de o oră, în mare, acelaşi lucru se întâmplă, bătălii, îmbarcări, debarcări, o adevărată poveste lipseşte cu desăvârşire.

Se încearcă introducerea unei poveşti de dragoste, dar ea îşi face locul cu dificultate în film, fiind insesizabilă pe perioada războiului.

Cel mai important personaj al filmului rămâne indiscutabil Carol I, interpretat de Aristide Demetriade. Ceilalţi actori sunt în mare parte ai Teatrului Naţional Bucureşti. Distingerea lor este mai degrabă imposibilă. În plus, perechea de îndrăgostiţi ce încearcă să se distingă în scenariu e formată din doi actori vizibil necreaţi pentru ecran.

Până de curând, regia acestui prim film românesc a fost atribuită lui Grigorie Brezeanu. Descoperiri recente arată că actorul Aristide Demetriade este cel care s-a ocupat de regie.

În varianta originală, filmul este lipsit de muzică. TVR Media a lansat însă filmul pe DVD cu coloană sonoră.

Regizorul Nae Caranfil a realizat ,Restul e tăcere’, având ca subiect turnarea ‚Independenţei României’. Lansat în 2009 acesta a câştigat 9 premii Gopo.

Urmăreşte filmul Independenţa României online

Recenzii recomandate
Recenzie film : Poker (2010, Sergiu Nicolaescu)
Recenzie film : The Lumiere Brothers’ First Films (1996) - De la începutul cinematografiei, primele capodopere
Recenzie film : Agora ( 2009) - De la începutul creştinismului

Trailer Portretul luptătorului la tinereţe (2010)

2010-07-07T16:08:00.003+03:00

Prezentat în cadrul secţiunii Forum a Festivalului de la Berlin şi câştigător al premiului publicului la B-est, debutul regizoral în lung metraj al lui Constantin Popescu Jr este cu siguranţă cel mai controversat film românesc al anului.

Un film despre o personalitate istorică mai mult decât controversată, filmul a cărei acţiune începe în 1947 prezintă povestea adevărată a grupului de partizani conduşi de Ion Gavrilă Ogaru care s-au retras în munţi, luptând împotriva regimului comunist.

Prima parte din trilogia pregătită de regizor, chiar înainte de a fi văzut, ,Portretul luptătorului la tinereţe' a fost criticat de Institutul pentru Studierea Holocaustului Elle Wiesel pe motiv că este un documentar fascist.

Lansarea în cinematografele din România încă nu a fost anunţată oficial, dar cel mai probabil aceasta se va întâmpla în luna octombrie a acestui an.

Trailer mai jos.

Articole recomandate
Filmele româneşti ale anului 2010
Trailer Mănuşile roşii (2010)
Trailer Medalia de onoare (2010)

Recenzie Stalker / Călăuza (1979) - În căutarea speranţei

2010-07-06T15:46:00.004+03:00

Adaptare cu multe libertăţi a romanului ‚Picnic la margine de drum’ de Arkadis şi Boris Strugatki, filmul lui Andrei Tarkovsky nu este altceva decât o capodoperă ce depăseşte genurile în care vrea să fie pus, o operă a unui geniu şi nimic mai puţin.

Misterios şi permanent surprinzător, dar cel mai important uman, ,Stalker/ Călăuza’ urmăreşte încercarea a trei oameni de a intra într-un perimetru interzis şi apoi de a-l explora în scop personal.

Pe acest perimetru interzis, intitulat ‚Zona’, se presupune că la un moment dat a picat ceea ce a părut a fi un asteroid. Când însă oamenii trimişi la faţa locului au încetat să mai se întoarcă, perimetrul a fost delimitat şi pus sub pază.

Trei oameni încearcă să intre aici : Călăuza, Scriitorul şi Omul de Ştiinţă, cu speranţa că locul îşi va arăta puterile magice şi le va îndeplini dorinţele ( de a ajunge genii, laureaţi de Nobel), pentru ca astfel să devină fericiţi.

Sigur că intrarea în Zonă nu se va dovedi foarte uşoară, dar ea se va realiza. Mult mai greu se va ajunge la camera în cauză, cea despre care se presupune că îndeplineşte dorinţele celor ajunşi acolo. Drumul nu e nicidecum uşor de parcurs, mai ales că locul nu acceptă calea directă, ci cere a fi ocolit. El este plin de capcane, întotdeauna noi şi în continuă mişcare, spune aceeaşi Călăuză a cărui credinţă în acest loc nu se manifestă în totalitate şi la cei doi oaspeţi.

Un ratat al vieţii din afara zonei, cu o soţie ce nu mai acceptă plecările sale periculoase în acest loc straniu şi cu o fiică neglijată, Călăuza crede că doar cele mai pure dorinţe sunt îndeplinite, doar al acelor persoane care şi-au pierdut speranţa, pentru a le putea fi redată. Dar sunt oaspeţii săi acele persoane? Dar e adevărat ceea ce se spune despre această misterioasă cameră atât de puternică?

De unde are ea puterea de a reda speranţa, umanitatea? Filozofia discuţiilor celor trei persoane ajung să capteze tema unui film care e departe de a fi un Sf clasic. De altfel, partea lui filozofică e cea care îl duc departe de genul unui Alfred Hitchcock sau al unui David Lynch, şi ei maeştrii ai suspansului.

Ceea ce se întâmplă pe ecran e întotdeauna uluitor. De la poveste la cinematografie la muzică şi interpretare, ,Stalker’ e un film al unui mare cineast, al cărei filmografie nu doar că merită, dar trebuie descoperită. Acest film poate fi un excelent început în filmografia unui cineast cum puţini sunt / au fost / vor fi. Adaug : foarte puţini.

Online despre filmul Stalker
Un fel de trailer
Tema muzicală

Recenzii recomandate
Recenzie The Good, the Bad and the Ugly (1966) - Din epoca de aur a westernului
Recenzie Rosemary’s Baby / Copilul lui Rosemary (1968)
Antichrist (2009) – Lars Von Trier

Recenzie The Good, the Bad and the Ugly (1966) - Din epoca de aur a westernului

2010-07-05T15:09:00.005+03:00

Într-o perioadă în care ‚Jonah Hex’ pare că va reprezenta punctul de referinţă în zona western, o reîntoarcere în epoca de aur a genului nu numai că este dorită, dar este şi recomandată. Şi ce mai bună alegere decât ‚The Good, the Bad and the Ugly’, în original ‚Il buonno, il Brutto, il Cattivo’, cel mai bun titlu al genului inventat de The Great Train Robbery, acum aflat în moarte clinică.

Cu un titlu legendar, imposibil de necunoscut, dacă filmul încă nu aţi apucat să-l vedeţi, în povestea cinematografică a lui Sergio Leone bunul, răul şi urâtul sut trei cowboy din Vestul Sălbatic, aflaţi în căutare de aur.

Bunul, un Clint Eastwood în floarea tinereţii, încă nu un regizor de marcă, ci un actor care guvernează ecranul mai ales prin şarm, este ‚Blondie’, un cowboy ce mânuieşte pistolul mai rapid decât oricine altcineva din film. El îşi câştigă banctonele predând tâlhari pentru recompense, pe care apoi îi salvează.

Răul, neproporţional cu celelalte două personaje, interpretat de Lee Van Cleef, este Angel Eye, un cowboy însărcinat cu multe treburi murdare. El întotdeauna îşi duce misiunile pentru care a fost plătit până la capăt, mai ales dacă asta înseamnă un risc mai mic în viitor pentru propiile planuri. El îşi câştigă banctonetele, printre altele, omorând oameni.

Urâtul, interpretat de Eli Wallack, este Tuco, cu adevărat personajul filmului. Un tâlhar răzbunător şi lacom, incapabil să vadă dincolo de culoarea banilor, e cel care creează râsetele, direct şi indirect. El îşi câştigă banctonele jefuind pe oricine se găseşte.

Comoara de 200000 de galbeni, despre care toţi trei află, îi poate ajuta să renunţe la micile lor escrocherii pentru o viaţă liniştită, dacă aşa ceva se poate găsi în Vestul Sălbatic. Numai că niciunul nu are adresa completă şi mai nimeni nu e dispus să îşi împartă comoara. Iar drumul până la aceasta e lung şi plin de evenimente neprevăzute, unele cauzate de războiul civil în timpul căreia se situează acţiunea.

Şi ce bine e pentru noi, fiindcă da, fiecare împuşcătură din ‚The Good, the Bad and the Ugly’ e memorabilă, şi sunt ceva. Niciuna nu pare de umplutură, niciuna nu pare exagerare.

Pe o muzică ce de la primul până la ultimul cadru face o alăturare ideală cu imaginile de pe ecran, acest clasic western îşi dovedeşte inepuizabila sursă de scene memorabile.

De la introducerea genială a personajelor, poate cea mai reuşită din istoria cinematografiei, la scena torturii în care un grup de bărbaţi cântă în afara casei sergentului, conştienţi că înăuntru în această perioadă un om este torturat, poate până la moarte, până la căutarea delirantă printre multitudinea de morminte, ajungând la duelul celor trei, suntem spectatorii unuei capodopere, care se întâmplă să fie un western, unul din genurile ce nu mai reprezintă un interes pentru oamenii cu bani din industrie.

Ştim că într-un fel genul s-a autoreinventat pentru publicul de astăzi, cowboy-ii au fost înlocuiţi de gangsteri. Foarte puţini însă sunt capabili să surprindă spiritul genului, Quentin Tarantino fiind unul din aceştia, chiar şi el cu anumite pierderi.

E regretabilă lipsa de diversitate ce caracterizează momentan industria. Aşteptăm reîmprospătarea genului pentru această nouă generaţie, care rareori mai priveşte şi la ce a fost înainte. De exemplu, zilele trecute citeam pe un blog de film că „filmele din anii ’50 sunt hilare”. Dacă cineva care scrie pe un blog de film are astfel de păreri, împărtăşite cu atâta uşurinţă, ce crede publicul general?

‚Cel bun, cel rău, cel urât’ e un film excelent, în niciun fel îmbătrânit, la standarde de ‚The Godfather’.

Online despre The Good, The Bad and the Ugly
Trailer
Tema muzicală

Western Bonus
Urmăreşte The Great Train Robbery aici şi downloadează de aici.

Recenzii recomandate
Recenzie The Kid / Piciul (1921) - Prima capodoperă Charlie Chaplin
Recenzie Rosemary’s Baby / Copilul lui Rosemary (1968)
Recenzie film : Jaws / Fălci (1975)

Twilight Eclipse încasări de 162 de milioane. The Last Airbender va fi profitabil până la urmă

2010-07-05T14:56:00.003+03:00

Predicţiile legate de a treia parte din seria de filme Twilight, realizate după best seller-urile scrise de Stephanie Meyer, s-au adeverit spun alte predicţii. Conform primelor date, Eclipse a strâns în primele cinci zile de la lansare numai în America de Nord peste 160 de milioane de dolari. În plus, filmul a mai strâns de pe teritorii străine deja alţi 100 de milioane de dolari.

Şi ‚The Last Airbender’, noul film al lui M. Night Shyamalan s-a descurcat foarte bine pe teritoriile americane, dacă ţinem cont că filmul a primit cele mai proaste critici din 2010. Acesta a încasat aproximativ 40 de milioane de dolari în week-end, 70 de milioane în cele patru zile de la lansare.

Filmul, convertit în 3D, a avut de câştigat şi de pe urma biletelor mai scumpe, pe care le vor putea cumpăra şi românii din 6 august, când ‚The Last Airbender’ va fi lansat şi în cinematografele din România.

Articole recomandate
Recenzie Twilight Saga : Eclipse / Saga Amurg : Eclipsa (2010) - Alegerile Bellei
Joacă-te cu Bella, Edward şi Jacob. Jocul Twilight Eclipse pe YouTube
Twilight Eclipse versus The Last Airbender